+ Font | - Font

Home

Despre preot paroh Monografia bisericii "Sfantul Nicolae"

Ultimele Evenimente

Pelerinaj în Țara Sfântă și Palestina Parintele Vicar Ionut Pop primeste crucea Mexicului 12.09.2017 Biserica noastra in Ziarul ”Lumina” Parintele vicar Ionut Pop primeste Crucea Patriarhala estoniana 23.04.2017 Duminica Tomii (hramul de vară al parohiei noastre) PS Petroniu si Pr. Ionut Pop in vizita in Madagascar 18.12.2016 Corala Armonia din Constanta in concert la Sf. Nicolae 04.12.2016 Duminica a 27-a dupa Rusalii (PS Petroniu si PS Qais in parohia Sfantul Nicolae) 08.05.2016 Duminica Tomii (hramul de vara al bisericii noastre) 28.04.2016 Denia celor 12 Evanghelii

Ultimele Noutati

Programul de sfințire al caselor 2019 Preacucernicul Părinte Paroh Ionuț Pop a primit funcția de Vicar Eparhial PROGRAMUL liturgic în Postul Mare PROGRAMUL Intrarii in Postul cel Mare Programul Paraclisului Maicii Domnului

Ultimele Stiri

Patriarhul României aniversează împlinirea vârstei de 63 de ani O opinie tendențioasă nu poate înlocui o certitudine multiseculară

Meteo


Promovare

 • Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului http://www.mitropolia-clujului.ro/
Mitropolia

 • EPISCOPIA SALAJULUI www.episcopiasalajului.ro



 

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19

16.06.2019 Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile)

Astăzi, 16.06.2019, Biserica Ortodoxă Română prăznuiește Pogorârea Duhului Sfânt. La biserica noastră, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Petru Brisc și Preacucernicul Părinte Radu Herțeg. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de către Preacucernicul Părinte Radu Herțeg, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop. La finalul slujbei, Preacucernicul Părinte Ionuț Pop împreună cu ceilalți părinți slujitori a săvârșit Slujba Aghiasmei Mici, în cadrul căreia a sfințit spicele de grâu, pregătite pentru această Sărbătoare.




Evanghelia Zilei (Ioan 7, 37-53; 8, 12):

"În ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii –, Iisus a stat între ei și a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din lăuntrul său. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce au crezut în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Deci, mulți din popor, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat, Acesta este Prorocul. Iar alții ziceau: Acesta este Hristos. Iar alții ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Hristos? N-a zis oare Scriptura că Hristos va să vină din seminția lui David și din cetatea Betleem, de unde era David? Și s-a făcut dezbinare în mulțime pentru El. Și unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâinile pe El. Deci slugile au venit la arhierei și la farisei, iar aceia le-au zis: De ce nu L-ați adus? Slugile au răspuns: Niciodată n-a vorbit un om așa cum vorbește Acest Om. Deci le-au răspuns fariseii: Nu cumva ați fost și voi amăgiți? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar mulțimea aceasta, care nu cunoaște Legea, este blestemată! A zis către ei Nicodim, cel ce venise mai înainte la El noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi și nu știe ce a făcut? Ei au răspuns și i-au zis: Nu cumva și tu ești din Galileea? Cercetează și vezi că din Galileea nu s-a ridicat proroc. Și s-a dus fiecare la casa lui. Deci, iarăși a vorbit Iisus, zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții."



Praznicul și bucuria Cincizecimii pe care noi o prăznuim astăzi, prin lumina acesteia, ne aduce nouă căldura și credință puternică în Cea de a treia Persoană a Sfintei Treimi. Încă de mici învățăm, iar apoi rostim în Simbolul de credință, enumerăm de fapt toate Cele 3 Persoane ale Sfintei Treimi. Învățăm la Catehism cum Tatăl este Creator, Fiul este Mântuitorul și Judecătorul acestei lumi, iar Duhul Sfânt este Sfințitorul vieții noastre, Care își revarsă Harul și peste noi cei de astăzi, după mai bine de două mii de ani.

Pogorârea Duhului Sfânt peste noi credincioșii și peste ucenicii Mântuitorului nostru Iisus Hristos de acum mai bine de două mii de ani, are și un alt sens pe lângă cel de coborâre propriu-zisă. Fiind trimis de Dumnezeu Tatăl și de Fiul, așa cum a făgăduit încă din momentul în care a fost aici pe pământ, are și sens de pogorământ, adică de a-și ține promisiunea că omul nu va rămâne singur. Chiar dacă Fiul „S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui”, a împlinit Dumnezeu promisiunea că ne va trimite nouă un Mângâietor „Care de la Tatăl purcede” și Care ne va fi alături până la sfârșitul veacurilor.

În Cartea Faptele Apostolilor capitolul 2 vedem foarte detaliat cum s-a petrecut acest eveniment, atât de frumos și de încărcat duhovnicește, spre bucuria Apostolilor. Spune evanghelistul: „Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi”. În acel moment ei nu știau foarte multe limbi, ci vorbeau limba lor iudaică, însă fiecare din diaspora iudaică înțelegea în limba lui. Ne punem astăzi întrebarea: Oare suntem contemporani cu Pogorârea Duhului Sfânt, cu acest eveniment important promis de Mântuitorul Iisus Hristos? Încă de la Cina cea de Taină din Grădina Ghetsimani, când a rostit acel cuvânt de despărțire spune: „Iată voi pleca, dar nu vă voi lăsa pe voi singuri, ci vă voi trimite vouă un alt Mângâietor”, fiind vorba de Duhul cel Sfânt.

Duhul Sfânt, cea de a treia Persoană a Sfintei Treimi, se coboară peste Apostoli și plinește promisiunea Mântuitorului, iar aceștia se umple de Harul cel sfințitor. Ce este Harul? Harul este acea energie necreată care șade în Ființa lui Dumnezeu. Harul domnește și există alături de noi, din vremea Pogorârii Duhului Sfânt, împlinind cuvintele Evangheliei ȚPână la sfârșitul veacurilorȚ. Deci iată, prin faptul că noi ne împărtășim de Harul cel sfințitor și de Duhul Cel Sfânt prezent în Sfânta Biserică, suntem contemporani cu momentul Pogorârii Duhului Sfânt în lume, pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Ne aducem aminte de momentul Jertfei de pe Cruce a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, moment în care a luat ființă Biserica nevăzută a lui Dumnezeu, iar Mântuitorul prin Jertfa Sa a deschis porțile raiului. Astfel, sfinții au întrat în Împărăția lui Dumnezeu și ne arată prin iubirea Sa de oameni că își dorește ca și noi să ajungem în Împărăția Sa cea cerească.

Astăzi, la Cincizecime, are loc întemeierea Bisericii văzute, această instituție Divino-umană pe care Mântuitorul o întemeiază și se desăvârșește cu Pogorârea Duhul Sfânt peste ucenici, care au început să vestească cuvântul lui Dumnezeu ca mandat pe care l-au primit de la Mântuitorul, în Evanghelia după Matei zicând: „Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului. Amin” (Matei 28, 19-20). Iată că în prima zi, "Ca la 3000 de suflete" alcătuiesc Biserica prin convertire la creștinism în urma Cuvântării lui Petru. Astfel, Biserica văzută de aici de pe pământ ia ființă, odată cu Pogorârea Sfântului Duh.

Avem marea bucurie și nădejdea, ca prin împlinirea făgăduinței Domnului nostru Iisus Hristos, trimițându-ne nouă pe Duhul Său Cel Sfânt, să fim și noi mântuiți. Nu am putea fără ca Duhul Sfânt să-și coboare Harul Său peste noi, fără să ne împărtășim de Harul cel sfințitor a Duhului Sfânt. La orice slujbă începem cu rugăciunea „Împărate Ceresc”, invocând astfel Persoana Sfintei Treimi să fie alături de noi, să-și reverse peste noi Harul Său. De asemenea, în cadrul Sfintei Liturghii, când are loc prefacerea, transformarea pâinii și a vinului în Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, înainte de Rugăciunea de prefacere, preotul invocă Persoana Sfintei Treimi, ca să vină să-și reverse Harul, să binecuvinteze lucrarea de transformare a pâinii și a vinului în Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.

Această bucurie primită astăzi arată de fapt conlucrarea Sfintei Treimi în iconomia mântuirii noastre. Găsim prezența Sfântului Duh în momentul creației. Dacă citim în Cartea Facerii găsim Duhul Sfânt prezent „Care se purta deasupra apelor”. Apoi Îl găsim la Botezul Domnului, la Bobotează, când au fost prezente toate Cele 3 Persoane ale Sfintei Treimi: Tatăl, prin acea voce care s-a auzit, Duhul Cel Sfânt prin porumbelul care se plimba deasupra Fiului, și Fiul care a primit Botezul de la Ioan, pentru a ne învăța și pe noi cum trebuie să fim botezați, ca apoi să ne spălăm păcatele prin primirea Harului sfințitor.

Fie ca Sărbătoarea Rusaliilor să ne aducă bucuria și lumina cea sfântă a coborârii Harului cel ceresc peste viața noastră, peste casele și sufletele noastre, iar Duhul Cel Sfânt să vină prin rugăciunea pe care o invocăm:

"Vino Duhule Sfinte și Te pogoară în biserica noastră cea sfințitoare, ca să primim în ea Sfintele Tale Taine cerești, folositoare nouă pentru mântuirea noastră, a păcătoșilor". Amin!


09.06.2019 Duminica a VII-a după Paști (a Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic)

Astăzi, 09.06.2019, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Chiril al Alexandriei și a Sf. Mc. Tecla, Mariamni, Marta, Maria și Enata. De asemenea, această Duminică, a VII-a după Paști, este închinată Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic. La biserica noastră, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop și Preacucernicul Părinte Petru Brisc. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de către Preacucernicul Părinte Petru Brisc, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop.




Evanghelia Zilei (Ioan 17, 1-13):

"În vremea aceea Iisus, ridicându-Și ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit. Și acum, preaslăvește-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau și Mie Mi i-ai dat și cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit și au crezut acum că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceștia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Și toate ale Mele sunt ale Tale și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei. Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; și i-am păzit și n-a pierit niciunul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine și pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei."



Evanghelia Duminicii a 7-a după Paști este un crâmpei dintr-o rugăciune pe care a făcut-o Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu puțin înainte de patima Sa cea de bunăvoie. Specialiștii biblici o numesc pe aceasta „Rugăciunea Arhierească” sau în alte locuri „Cuvântarea de despărțire” a Mântuitorului față de Apostoli, respectiv față de lumea întreagă. Evangheliștii încadrează această rugăciune în Grădina Ghetsimani, având loc după Cina cea de Taină, locul unde Hristos a instituit Taina Sfintei Euharistii. În această rugăciune Mântuitorul S-a rugat în primul rând pentru Sine, știind că se apropie momentul despărțirii de această lume, iar în al doilea rând pentru ucenicii Săi, dar și pentru întreaga lume. De aceea, este intitulată și „Cuvântarea de despărțire”, deoarece Hristos se pregătea pentru Jertfa Sa pe care o face pentru întreaga lume, ca să ridice păcatele noastre și să ne împace din nou cu Dumnezeu.

Punctul culminant al acestei evanghelii este acest citat pe care Evanghelistul Ioan îl dă în capitolul 17 versetul 3: „Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis”. Cuprinde o întreagă teologie. Acesta este și mesajul evangheliei: ca să reușim să-L cunoaștem pe Dumnezeu trebuie să obținem viața cea veșnică, iar ca să obținem viața cea veșnică trebuie să ne apropiem de Dumnezeu prin cunoașterea Lui.

Teologia noastră Dogmatică ne oferă câteva îndrumări, modalități prin care putem să Îl cunoaștem pe Dumnezeu. Putem să Îl cunoaștem pe cale naturală, adică folosind rațiunea și tot ceea ce vedem în jurul nostru. Tot ceea ce este creat de Dumnezeu, prin ordinea și disciplina pe care a dat-o în lumea aceasta, noi Îl vedem și Îl cunoaștem pe Dumnezeu. Întreaga creație, precum și încununarea ei cu omul, care este coroana creației, are o ordine atât de elegantă încât toate acestea ni-L arată pe Creatorul lumii. În Romani capitolul 1 versetul 20 găsim atât de frumos ceea ce Apostolul Pavel spunea: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii”. Îl cunoaștem pe Dumnezeu de la crearea lumii și până în ziua de astăzi în tot ceea ce înseamnă simbioză, creație și cum lucrează Dumnezeu prin toate acestea.

Pe lângă aceasta este și cunoașterea supranaturală. Aceasta este prin revelație, prin descoperire. Aici este necesară omului credința, fără aceasta omul neputând să ajungă la această cunoaștere. Omul obține credința prin apropiere, conlucrare cu Dumnezeu și prin rugăciune. Dacă omul nu are contact cu Dumnezeu nu poate să ajungă la acest cadru al credinței și să intre în această cunoaștere supranaturală. Îl am în minte pe Voltaire care zicea: „Universul mă încurcă, și nu pot gândi măcar că există ceasul fără un ceasornicar.”

Am putea intra puțin mai adânc în Teologie. Avem în Teologia Dogmatică un capitol care vorbește despre cunoașterea lui Dumnezeu și care este împărțită în două: cunoașterea catafatică și cunoașterea apofatică. Cunoașterea catafatică este cunoașterea prin care afirmăm despre Dumnezeu că este bun, drept, sfânt, atribuindu-I toate însușirile plăcute și perfecte din lumea aceasta:Atotbun, Atotdrept, Atotînțelept. Noi ne raportăm doar la acest cadru al lumii pământești, dar Dumnezeu a creat universul, stelele, iar această ordine care există necesită multă înțelepciune din partea Celui ce le-a creat.

Aceasta este cunoașterea catafatică. În schimb, cunoașterea apofatică neagă toate aceste însușiri ale lui Dumnezeu pe care noi oamenii cu mintea noastră putem să le înțelegem. Nu le neagă pentru că Dumnezeu nu le-ar avea, ci pentru că Dumnezeu le transcende. Este cu mult peste acestea. Omul, prin rațiunea, conceptul și mintea sa care este mult mai limitată față de cea a lui Dumnezeu, omul fiind creație iar Dumnezeu Creator, înțelege doar atât cât se poate și se exprimă prin rațiunea sa. Dumnezeu însă transcende orice poate omul să încadreze într-un anumit tipar model în care Îl definește pe Dumnezeu sau încearcă să-L cunoască.

Pe lângă aceste cunoașteri despre care am vorbit cred că există și cunoașterea lui Dumnezeu prin suferință, prin decepție, prin singurătate, prin boală, printr-o apăsare sufletească. Cred că omul în suferința sa, în necazul său, Îl poate cunoaște pe Dumnezeu. Am să vă dau doar trei exemple scurte. Am auzit în urmă cu câteva Duminici Evanghelia slăbănogului de la Vitezda, om care toată viața lui a așteptat pe cineva care să îl arunce în scăldătoare, dar l-a cunoscut pe Dumnezeu și mai mult, Dumnezeu L-a cunoscut pe el.

Nu de mult a fost și Duminica orbului, om care toată viața a trăit în singurătate, în întunericul său, dar în momentul în care Dumnezeu a decis ca acesta să facă parte din planul Lui, prin suferință a reușit să-L cunoască pe Dumnezeu.

Al treilea exemplu este însuși Sfântul Apostol Pavel, care a avut o boală destul de grea, o suferință, iar el spunea că această boală este de fapt un înger demonic, un diavol, mai exact un ghimpe, așa cum îl numește Apostolul: „Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc.” (Epistola 2 Corintei 12,7). Pentru acesta Îl roagă pe Dumnezeu de 3 ori să îl ridice de la el, fiind totuși o boală, însă Dumnezeu îi spune că prin aceasta Îl poate cunoaște pe El: prin boală, suferință și necaz.


Iubiți credincioși,

De multe ori și noi suntem încercați de suferințe, de probleme, de greutăți, poate de multe ori simțim că ne depășesc, de multe ori nu vedem luminița de la capătul tunelului, cădem în deznădejde, lucruri care ne îndepărtează de Dumnezeu, iar viața parcă a luat o întorsătură pe care nu ne-o dorim.

Nu doresc să închei fără să parafrazez ceea ce scria un scriitor brazilian, Adhemar Barros, despre purtarea de grijă specială a lui Dumnezeu, pentru fiecare om, dar mai ales pentru cei aflați în grele încercări, purtare de grijă nesesizată de om. Iată ce scrie el:

„Un om a început să cârtească împotriva lui Dumnezeu, spunându-i: Doamne, te-am văzut și te-am cunoscut la bucurie, am văzut că m-ai ajutat, am văzut mâna Ta întinsă spre mine, dar într-o singură ipostază nu te-am cunoscut. Și în aceasta te-am cunoscut cel mai puțin. Și Dumnezeu l-a întrebat: Când M-ai cunoscut mai puțin sau când nu m-ai recunoscut? Și atunci omul îi răspunde: Știi când nu te-am recunoscut eu? În clipele cele mai grele ale vieții! Atunci, Tu nu ai fost cu mine. Și Dumnezeu i-a spus: ca să vezi că am fost cu tine și atunci, și M-ai fi putut cunoaște, ca pe Cel ce-ți purtam de grijă, ca pe Cel ce te însoțeam, ținându-te de mână, uite, îți dau un semn. Uită-te întotdeauna în urma ta, și vei vedea pe drumul pe care-l calci două urme; acelea sunt urmele pașilor tăi. Dar, fii cu luare aminte că, în dreapta ta vor fi încă două urme de pași. Acelea vor fi urmele pașilor Mei. Atâta timp cât le vei vedea lângă cele ale pașilor tăi, să cunoști, să știi, să nu-ți fie frică, să ai nădejde, să ai încredere, că sunt cu tine. Când n-o să le vezi, atunci să știi că nu sunt de-a dreapta ta. Și omul a văzut, într-adevăr, lângă urmele pașilor lui și celelalte două urme de pași. Și mergea liniștit, cu încredere în viață, știind că Dumnezeu este de-a dreapta lui, fiindu-i ajutor. Dar a ajuns, la un moment dat, într-o situație grea a vieții, pe un drum cu primejdii, cu tâlhari, așa că pentru a scăpa de ei, omul a trebuit să treacă prin prăpăstii, prin văi, prin locuri greu accesibile pentru el. Atunci i-a fost cel mai greu. Și s-a uitat mereu în dreapta lui, dar celelalte două urme de pași nu mai erau. Și după ce a scăpat din primejdie, omul i-a spus din nou lui Dumnezeu: Doamne, n-am greșit când am zis că, atunci, când mi-a fost mai greu, Tu nu ai fost cu mine. N-am greșit spunând că, atunci, nu te-am cunoscut și nu te-am văzut. Și Dumnezeu i-a zis: Așa este, lângă urmele pașilor tăi nu mai erau celelalte două urme. Aceasta-i adevărat! Dar vreau să-ți spun: atunci ți-a fost într-adevăr poate cel mai greu în viață, atunci viața ta a fost în pericol. Este adevărat acest lucru. Dar urmele pașilor pe care tu le-ai văzut, nu erau urmele pașilor tăi, ci erau urmele pașilor Mei. Pentru că tu erai atunci în brațele Mele.” Amin!

26.05.2019 Duminica a 5-a după Paști (a Samarinencei)

Astăzi, 26.05.2019, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Ap. Carp și Alfeu, din cei 70, și a Sf. Mc. Averchie și Elena. De asemenea, această Duminică, a 5-a după Paști, este închinată femeii samarinence. La biserica noastră Sfânta Liturghie a fost săvârșită de către Preacucernicul Părinte Petru Brisc.




Evanghelia Zilei (Ioan 4, 5-42):

„În vremea aceea, a venit Iisus în orașul Samariei, ce se numea Sihar, aproape de câmpul pe care Iacob l-a dat lui Iosif, fiul său. Și era acolo puțul lui Iacob. Iar Iisus, ostenit de călătorie, ședea lângă puț; și era cam pe la al șaselea ceas. Atunci a venit o femeie samarineancă să scoată apă. Iisus i-a zis: dă-Mi să beau; căci ucenicii Lui se duseseră în oraș ca să cumpere hrană. Femeia samarineancă I-a răspuns: Tu, Care ești iudeu, cum ceri să bei apă de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au nici un amestec cu samarinenii! Iisus i-a răspuns și i-a zis: dacă cunoșteai harul lui Dumnezeu și Cine este Cel Care ți-a zis: dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El și ți-ar fi dat apă vie. L-a întrebat femeia: Doamne, nici nu ai cu ce să scoți și puțul este adânc; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva Tu ești mai mare decât Iacob, părintele nostru, care ne-a dat puțul acesta și a băut dintr-însul el însuși, și fiii lui, și turmele lui? Iisus i-a răspuns și a zis: oricine bea din apa aceasta va înseta din nou, dar cel ce va bea din apa pe care Eu o voi da lui nu va mai înseta în veci, căci apa pe care Eu o voi da lui se va face în el izvor de apă curgătoare, pentru viața veșnică. Atunci femeia a grăit către Dânsul: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a poruncit: mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici. Dar femeia, răspunzând, I-a zis: n-am bărbat. Iisus i-a răspuns: bine ai zis că n-ai bărbat, căci cinci bărbați ai avut și cel pe care-l ai acum nu-ți este bărbat; aceasta adevărat ai spus. Doamne, a zis femeia către Dânsul: văd că Tu ești proroc. Părinții noștri s-au închinat pe muntele acesta; iar voi ziceți că în Ierusalim este locul cuvenit pentru închinare. Dar Iisus i-a zis: femeie, crede-Mă că vine vremea când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim vă veți închina Tatălui. Voi vă închinați la ce nu știți; noi ne închinăm la ce știm, căci mântuirea este de la iudei. Dar vine vremea și acum a venit, când închinătorii cei adevărați se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, căci Tatăl astfel voiește să fie cei ce se închină Lui. Duh este Dumnezeu; și cei ce se închină Lui trebuie să I se închine în duh și în adevăr. A zis femeia către Dânsul: știm că va veni Mesia, Căruia I se zice Hristos; când va veni, Acela ne va spune nouă toate. Iisus i-a răspuns: Eu sunt, Cel Care vorbesc cu tine. Dar atunci au venit ucenicii Lui și se mirau că vorbea cu o femeie; însă nimeni nu I-a zis: ce o întrebi sau despre ce vorbești cu dânsa? Atunci femeia și-a lăsat găleata, s-a dus în oraș și a zis oamenilor: veniți de vedeți un Om Care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva Aceasta este Hristos? Deci au ieșit din oraș și veneau către Dânsul. În timpul acesta, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învățătorule, mănâncă. Dar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care nu o știți. Deci ucenicii se întrebau între ei: nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus însă le-a zis: mâncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui. Oare nu ziceți voi că mai sunt patru luni și vine secerișul? Iată, zic vouă: ridicați ochii voștri și vedeți holdele că sunt albe, gata pentru seceriș. Iar cel care seceră primește plată și adună rod în viața de veci, ca împreună să se bucure și cel ce seamănă și cel ce seceră; căci aici se adeverește zicerea că: altul este cel ce seamănă, și altul cel ce seceră. Eu v-am trimis să secerați ceea ce voi n-ați muncit; alții au muncit și voi ați intrat în munca lor. Iar din orașul acela mulți dintre samarineni au crezut într-Însul, pentru cuvântul femeii care mărturisea: mi-a spus mie toate câte am făcut. Deci după ce au venit la Dânsul, samarinenii L-au rugat să rămână la ei. Și a rămas acolo două zile și mult mai mulți au crezut, pentru cuvântul Lui, iar femeii îi ziceau: credem nu numai pentru vorbele tale, ci fiindcă noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.”



Atunci când călătorul este ostenit se odihnește. Adeseori, și Iisus Hristos s-a aflat în această postură a călătorului ostenit, așa cum am aflat astăzi din glasul Sfintei Evanghelii, anume că Hristos poposește și se odihnește la fântâna lui Iacob din ținutul Samariei. Acest ținut era considerat de evrei ca fiind necurat, iar oamenii de acolo erau considerați oameni întinați. Tocmai din aceste motive evreii și samarinenii nu aveau niciun motiv de comuniune. Hristos însă ne arată că în fața lui Dumnezeu nu stau prejudecățile umane, etichetările și părerile noastre personale. Dumnezeu pe toți ne prețuiește la fel și El a venit în lume pentru ca toți să aibă șansa mântuirii. De aceea El nu ocolește Samaria, așa cum o ocoleau de obicei iudeii. Hristos ajunge aici pentru a ne descoperii o înaltă teologie ce rezultă dintr-un dialog pe care Hristos L-a avut tocmai cu o femeie din aceste ținuturi: cu o samarineancă. Nu știm cine este această samarineancă deoarece nu i se dă numele. Tocmai de aceea și Sfânta Scriptură o numește pe aceasta cu numele regiunii din care provenea. Vom vedea că în urma acestui dialog aceasta nu mai rămâne o anonimă ci își schimbă viața, ea devenind Sfânta Fotinia, pe care noi o prăznuim în 26 Februarie. Dialogul pe care l-a avut cu Hristos i-a schimbat viața, ea murind ca martiră în timpul împăratului Nero. De aceea, Biserica i-a acordat o Duminică, și nu una oarecare ci Duminica a 5-a după Sfintele Paști, când încă ne aflăm în bucuria Învierii. Dumnezeu nu se uită la trecutul tău. El te prețuiește pentru clipa de față și așteaptă ca în clipa de față să intri tu în legătură cu El, iar ceea ce faci în clipa de față îți poate aduce ușurarea trecutului și speranță în viitor.

Dialogul lui Hristos cu această femeie este unul de o profunzime extraordinară, pornind de la un lucru simplu: Hristos îi cere acestei femei apă, dar această femeie cunoscându-L după îmbrăcăminte că este evreu se minunează și Îl întreabă: „Tu, Care ești iudeu, cum ceri să bei apă de la mine, care sunt femeie samarineancă?” Dialogul continuă, iar Hristos o provoacă și îi stârnește curiozitatea spunându-i: „Dacă cunoșteai harul lui Dumnezeu și Cine este Cel Care ți-a zis: dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El și ți-ar fi dat apă vie”. Foarte interesantă această expresie: „apa cea vie”. Oare există și apă moartă? Una dintre meditațiile noastre tocmai asupra acestei expresii se va opri: dacă există apă vie și dacă poate exista și apă moartă.

Continuând șirul dialogului dintre Hristos și femeia samarineancă, femeia cere această apă și Hristos o provoacă și mai mult spunând: „Du-te și cheamă-l pe bărbatul tău. Dar femeia, răspunzând, I-a zis: n-am bărbat. Iisus i-a răspuns: bine ai zis că n-ai bărbat, căci cinci bărbați ai avut și cel pe care-l ai acum nu-ți este bărbat; aceasta adevărat ai spus”. Femeia se revoltă în interiorul ei. Să zicem că ne întâlnim cu o persoană care dezvăluie un lucru intim despre noi. Oare în acel moment nu am fi tentați să ne dăm puțin mai în spate și să privim mai suspicioși persoana respectivă? Nu avem acea tendință de a ne întreba: De unde știi tu toate acestea? Femeia samarineancă însă nu face aceste lucruri. Ea își asumă starea ei, iar Hristos îi spune câteva cuvinte doar la modul sensibil, la modul frumos. Îi spune de fapt viața ei păcătoasă. Ea își asumă și nu vrea să fie altcineva, decât ceea ce este ea. Își dă seama că poate profita de acest Profet și Îi cere o rezolvare a unor probleme spirituale. Merge mai departe cu dialogul și Îl întreabă unde se aduce adevărata închinare lui Dumnezeu: în Ierusalim așa cum spun iudeii, sau pe muntele Garizim, acolo unde samarinenii și-au zidit și ei un templu, ca să fie o contrapondere a ceea ce era în Ierusalim. În acest moment ajungem la esența mesajului lui Hristos din această întâlnire: Dumnezeu este duh și cei care I se închină trebuie să o facă în duh și în adevăr. Este o definiție a lui Dumnezeu pe care o avem în Sfânta Scriptură și pe care Hristos ne-o redă. Sunt puține versete care Îl definesc pe Dumnezeu. Ne aducem aminte că în Vechiul Testament erau cuvintele: „Eu sunt Cel ce sunt”. Apoi, Evanghelistul Ioan ne spune la un moment dat că „Dumnezeu este iubire”, și iată că acum Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că Dumnezeu este duh, adică ființă spirituală, iar cei care I se închină trebuie să o facă în duh și în adevăr. În acest moment femeia vine cu o provocare. Îl provoacă pe Hristos la următoarele: știind că va veni Mesia, El ne va spune toate. Practic îi spune lui Hristos: Vorbești ca și Mesia, dar oare ești Mesia? Hristos îi spune: „Eu sunt”. Ne minunează faptul că Hristos în mod clar și direct își afirmă mesianeitatea Sa, un lucru foarte rar întâlnit în paginile Sfintei Scripturi. Mântuitorul de multe ori după ce făcea minuni le spunea Apostolilor să nu spună nimănui nimic. De data aceasta Hristos spune: Eu sunt Mesia! Din acel moment, această femeie devine un apostol. Ea pleacă în cetatea ei, în Sichem și acolo îi cheamă pe toți și le spune: „Am găsit un om care mi le-a spus toate. Nu cumva Acesta este Hristosul?” Hristos, la rugămintea acelor samarineni rămâne în ținutul lor timp de două zile și se face cunoscut și mulți cred în El.

Hristos i-a trimis femeii samarinence iubire, iertare și chemare la apostolie. Și pe noi ne cheamă și ne arată toate acestea, pentru ca împreună cu toți Sfinții să dobândim Împărăția Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. Amin!

19.05.2019 Duminica a 4-a după Paști (Vindecarea slăbănogului de la Vitezda)

Astăzi, 19.05.2019, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Sfințit Mc. Patrichie, episcopul Prusiei. De asemenea, în această Duminică, a 4-a după Paști, ne este prezentată vindecarea de către Mântuitorul a slăbănogului de la Vitezda. La biserica noastră, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop și Preacucernicul Părinte Petru Brisc. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de către Preacucernicul Părinte Petru Brisc, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop.




Evanghelia Zilei (Ioan 5, 1-15):

„În vremea aceea, fiind sărbătoare, S-a suit Iisus în Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare care se numea pe evreiește Vitezda și care avea cinci pridvoare. În aceste pridvoare zăcea mulțime multă de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei, căci un înger al Domnului se pogora din când în când în scăldătoare și tulbura apa; și cel care intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos, orice de ce boală era cuprins. Atunci era acolo un om care era bolnav de treizeci și opt de ani. Pe acesta văzându-l zăcând, și știind că este așa încă de multă vreme, l-a întrebat Iisus: voiești să te faci sănătos? Răspuns-a Lui bolnavul: Doamne, nu am pe nimeni ca să mă bage în scăldătoare, când se tulbură apa; așa că până când merg eu, altul se pogoară înaintea mea. Iisus a zis către el: scoală-te, ia-ți patul tău și umblă. Și în clipa aceea s-a făcut omul sănătos și și-a luat patul său și umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: este zi de sâmbătă și nu-ți este iertat să iei patul. El le-a răspuns: Cel Care m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: ia-ți patul tău și umblă. Ei l-au întrebat: cine este Omul Care ți-a zis: ia-ți patul tău și umblă? Dar cel vindecat nu știa Cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulțimea care era în acel loc. După aceea Iisus l-a găsit în templu și i-a zis: iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple și mai rău. Atunci omul s-a dus și a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut pe el sănătos.”



Textul evangheliei de astăzi ne duce cu gândul la începutul activității Mântuitorului nostru Iisus Hristos aici pe pământ. În finalul capitolului 4 și începutul capitolului 5 al Evangheliei după Ioan vedem cum această frumoasă evanghelie de astăzi este încadrată printre primele minuni pe care le săvârșește Mântuitorul. Știm cu toții că prima minune este transformarea apei în vin la nunta din Gana Galileii. La finele capitolului al 4-lea, Evanghelistul Ioan spune că Mântuitorul a vindecat pe sluga unui funcționar din Capernaum. Astfel, minunea de astăzi o încadrăm ca fiind a treia pe care Mântuitorul a săvârșit-o.

Mântuitorul merge iarăși în cetatea Ierusalimului, și intră pe undeva pe lângă poarta oilor unde era o scăldătoare care se numește pe evreiește Vitezda. Aceasta avea 5 pridvoare. În aceste pridvoare zăcea mulțime multă de bolnavi, fiecare dintre ei așteptând tulburarea apei. În vremea aceea, o dată la un anumit interval de timp cobora un înger acolo tulburând apa, iar „Cel care intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos, de orice boală era cuprins”. Și în vremea aceea, și în vremea de astăzi, sunt mulți bolnavi dacă privești în jur sau pe stradă: neputincioși, orbi, șchiopi, uscați, cu diferitele boli, parcă mai lungi și mai multe în zilele noastre. Fiecare dintre cei prezenți acolo își dorea să fie primul care se aruncă în apă, deoarece se și vindeca primul. Evanghelistul Ioan ne vorbește de faptul că Hristos a dorit să treacă pe acolo și îl întâlnește pe un bolnav care suferă de o boală grea de 38 de ani. Îi spune lui Hristos că nu are om care să îl arunce în apă imediat după venirea îngerului. Parcă nu întâmplător ajunge Hristos acolo, găsindu-l singur pe acest om. De multe ori suntem supuși singurătății, întristării, care duce până la neputință sau chiar deznădejde. Cu siguranță și acest om a fost dat uitării și a trăit clipele grele a singurătății. Iată că deși erau sute de oameni acolo Hristos a venit chiar la el. Singurătatea și neputința lui aveau credință în Dumnezeu. În momentul în care Mântuitorul îl întreabă dacă vrea să se vindece acesta spune: „Doamne, nu am pe nimeni ca să mă bage în scăldătoare, când se tulbură apa; așa că până când merg eu, altul se pogoară înaintea mea. Iisus a zis către el: scoală-te, ia-ți patul tău și umblă. Și în clipa aceea s-a făcut omul sănătos și și-a luat patul său și umbla”. Hristos îl vindecă fără să intre în apă, deoarece acel om de nădejde venit astăzi în ajutor era Dumnezeu.

De multe ori suntem în singurătate, însă bucuria sufletului, a minții și a conștiinței libere ne-o aduce Dumnezeu. Îngrădiți fiind din cauza singurătății nu credem sau nu știm că Hristos este acolo în sufletul, în viața și în rugăciunea noastră.

Fiind de față și cărturarii și fariseii a urmat acel dialog în care spuneau că de ce acest slăbănog își ia patul său în zi de sabat, când toate erau interzise. Ce a făcut acest om care a primit tămăduire de la Dumnezeu? Unde îl întâlnește în scurt timp Hristos pe acesta? În Templu. A mers să-I mulțumească lui Dumnezeu pentru bucuria sănătății, un dar pe care Dumnezeu i l-a făcut lui după atâta vreme de singurătate.

Mulți dintre dumneavoastră știți ce înseamnă singurătatea și boala, de aceea am ales câteva păreri despre ceea ce înseamnă singurătate în suflet, în viață și în suferință. Singurătatea este un non-sens al vieții, deoarece însuși Dumnezeu a zis că „Nu este bine ca omul să fie singur”. Este o povară extraordinară, poate cea mai grea suferință.

Goethe spunea că „Nu există nimic mai periculos și dramatic decât singurătatea”. Această afirmație o găsim în carea Suferințele tânărului Werther.

L. Vauger spune că „Singurătatea este mortală când e prea îndelungată, cu toate că e necesară”. Are și partea ei bună pentru o durată scurtă de timp.

Gabriel Marcel numea singurătatea ca fiind „Unica suferință grea care îl apasă pe om aici pe pământ”.

Paul Valery spunea că „Un om singur este întotdeauna într-o proastă companie”.

Gautier spunea: „Singurătatea este cea mai rea tovarășă atunci când cauți ușurarea și uitarea”.

Iovan Dudici deplânge la bătrânețe singurătatea, spunând că ea este „Una din cele mai vechi nefericiri ale bătrâneții”.

Sfântul Sinod a fixat anul acesta ca fiind „Anul omagial al satului românesc”, cu frumusețea și tradițiile lui. Astăzi, ca și completare la cuvintele acestui slăbănog care s-a vindecat și a zis „nu am om”, cred că adaptând textul evangheliei la zilele noastre, putem vorbi despre dramatizarea satului românesc văzând cât de pustiu și gol a rămas, fiind puțini oamenii de la sat.

Dat fiind statutul pe care îl am, de vicar eparhial, am participat la conferințe pe toate cele 5 continente ale lumii. Aș spune că undeva în capătul lumii, dincolo de Auchland, Noua Zeelandă, la finele Liturghiei este obiceiul ca toți românii să rămână la biserică, se întinde o masă, fiecare aduce câte ceva de mâncare și stau de vorbă, deoarece în timpul săptămânii nu au timp. Astfel, Duminica după slujbă își împărtășesc activitățile de peste săptămână. Am întâlnit o doamnă din zona Gâlgăului care a venit și mi-a zis, fiind bucuroasă că suntem din Sălaj, zona din care a plecat ea: „Mi-e dor de satul meu și de cimitirul nostru unde odihnesc cei dragi. Mi-e dor de cei ce nu mai sunt: de frați, de părinți, de cei plecați. Mi-e dor de tot. Venind aici, ne-ați adus o bulă de aer de acasă de la noi”. Aș putea să vă dau multe exemple asemănătoare și din alte părți.

Singurătatea este cea care îl doboară pe om. Aceasta trebuie completată cu rugăciune. Aduceți-vă aminte, cei mai în vârstă, chiar dacă locuiați într-un bloc era o bună înțelegere de sărbători sau de fiecare dată când vă vedeați vecin cu vecin. Astăzi, la case sau la apartamente nu se cunosc vecini cu vecini. Vă aduceți aminte de acele vremuri. Acum lumea vine cu modernismul și cu tot ceea ce este mai frumos oarecum, înfrumusețând aria aceasta a nobilismului care îl ridică pe om în înalta clasă a societății umane, însă omul din păcate uită să fie om. Uită de tradiție. Uită de cuvântul și de rugăciunea sfântă pusă pe buze de bunici și de străbunici.

Astăzi vezi doar singurătate și tristețe, care nu fac decât să îmbolnăvească sufletul și viața morală a omului. Să-L căutăm pe Hristos în viața, în familiile noastre, în cei dragi ai noștri, deoarece în fiecare dinte noi se află Chipul lui Hristos, iar Hristos ne spune că „Întrucât ați făcut unuia dintre acești foarte mici frați ai Mei, Mie Mi-ați făcut”.

De aceea, căutați calea Domnului și Îl găsiți pe El în liniștea și puterea rugăciunii. Amin!

05.05.2019 Hramul Parohiei Noastre

Duminică, 5 mai 2019, cu prilejul hramului de primăvară, credincioșii Parohiei noastre au îmbrăcat straie de sărbătoare. În această zi binecuvântată de Dumnezeu, Sfânta Liturghie a fost săvârșită în biserica parohiei de Preasfințitul Părinte Petroniu, împreună cu un sobor de preoți și diaconi, din care au făcut parte și Preacucernicul Părinte Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă, Președintele Senatului Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Preacucernicul Părinte paroh Ionuț Pop, vicarul eparhial al Episcopiei Sălajului, Preacucernicul Părinte Mihai Dobocan, consilierul cultural al Episcopiei Sălajului, Preacucernicii Părinți protopopi ai celor trei protopopiate ale Eparhiei și Preacuviosul Părinte Ierodiacon Bartolomeu.

La finalul slujbei, Preasfinția Sa a hirotesit întru iconom pe Părintele Petru Brisc, preot îmbisericit pe seama Parohiei „Sfântul Ierarh Nicolae” și „Sfântul Apostol Toma” din Zalău, în semn de apreciere a eforturilor și a activității rodnice desfășurate de către acesta în ogorul Domnului.

După Dumnezeiasca Liturghie, Preasfințitul Părinte Petroniu a oferit domnului Radu Dan, enoriaș al Parohiei „Sfântul Ierarh Nicolae” și „Sfântul Apostol Toma”, Crucea Sălăjană, în semn de apreciere pentru ajutorul acordat Centrului Eparhial al Episcopiei Sălajului.

În continuare, Preasfinția Sa a felicitat pe Preacucernicul Părinte paroh Ionuț Pop, pentru întreaga activitate desfășurată. La rândul său, Preacucernicul Părinte vicar a mulțumit Preasfințitului Părinte Petroniu pentru prezență și i-a dăruit o icoană și un set de butoni arhierești. Totodată, Preacucernicia Sa i-a oferit un rând de butoni și Preacucernicului Părinte Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă, Președintele Senatului Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.

De asemenea, au fost împărțite iconițe cu Sfântul Apostol Toma tuturor celor prezenți la sfânta biserică.


29.04.2019 A doua zi a Sfintelor Paști

Astăzi, 29.04.2019, Biserica Ortodoxă Română prăznuiește a doua zi de Paști, precum și pe Sfântul Mare Mc. Gheorghe. La biserica noastră, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop și Preacucernicul Părinte Petru Brisc. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de către Preacucernicul Părinte Petru Brisc, iar cuvântul de învățătură a fost rostit tot de către acesta.



Evanghelia Zilei (Ioan 1, 18-28):

"Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni vreodată. Fiul cel Unul-Născut care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut. Iată mărturia făcută de Ioan, când au trimis iudeii, din Ierusalim, preoți și leviți ca să-l întrebe: tu cine ești? El a mărturisit și n-a tăgăduit, a mărturisit: nu sunt eu Hristos. Ei l-au întrebat pe el: Dar ce ești? Ilie ești tu? Și a zis el: nu sunt. Ești tu Proorocul? Și le-a răspuns: nu. Atunci i-au zis: cine ești? ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce spui tu de tine însuți? Și el a zis: eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: îndreptați calea Domnului, precum a zis Isaia proorocul. Iară cei trimiși erau dintre farisei. Apoi l-au întrebat și i-au zis: atunci pentru ce botezi, dacă nu ești tu Hristos, nici Ilie, nici Proorocul? Răspuns-a lor Ioan, zicând: eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru se află Acela pe care voi nu-L știți. Acela este Cel care vine după mine, Care mai înainte de mine a fost și Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintelor Lui. Acestea s-au petrecut în Vitavara, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan."




Ne aflăm prin purtarea de grijă a Bunului Dumnezeu în această săptămână ce urmează Duminicii Învierii, numită Săptămâna Luminată deoarece încă suntem sub bucuria luminii învierii Domnului Hristos. Învierea Domnului Hristos, prin textele ei liturgice, adeseori ne vorbește de o trecere. Noi știm că inclusiv în limba noastră română, adeseori folosim acest cuvânt pentru Învierea Domnului, anume cuvântul Paști. Cuvântul acesta vorbește de la sine în primul rând despre roadele Învierii. Este un cuvânt de origine ebraică și înseamnă trecere. Din această limbă a ajuns și în limba latină, iar de aici am preluat și noi cuvântul paști, cu acest sens de trecere. Originea ebraică a cuvântului vorbește despre un fenomen din poporul ales, anume de ieșirea lor din robia egipteană, trecerea de la robie la libertate. Această trecere au numit-o evreii paști, iar această comemorare de la robie la libertate era cea mai importantă sărbătoare a evreilor în Vechiul Testament. Hristos, știm cu toții că moare în apropierea Paștelui, dar să știți că Biserica nu a preluat această denumire doar din acest motiv, gândindu-se la ceea ce s-a întâmplat în Vechiul Testament, ci a umplut-o de cu totul și cu totul alte înțelesuri care vin din roadele Învierii.

Hristos, prin iubirea Sa a săvârșit cu noi trei mari treceri. Iarăși vedem această legătură între trecere, adică paști. Trei mari paști sau treceri a săvârșit Hristos cu noi prin Învierea Sa: ne-a trecut în primul rând de la moarte la viață. Apoi, ne-a trecut de la robia păcatului la adevărata libertate. Prin Înviere ne-a mai trecut de la cele pământești la cele cerești.

Cineva a pus această întrebare: „Dacă Hristos a învins moartea noi de ce mai murim? De ce mai există moarte din moment ce Hristos ne-a trecut din moarte la viață?” Ei bine, Hristos a desființat puterea morții. Moartea nu mai are nicio putere asupra noastră. Moartea, chiar dacă noi ne temem de ea, este doar o trecere după Învierea lui Hristos. Sfântul Atanasie cel Mare folosește o imagine extraordinară despre învingerea lui Hristos asupra morții. El spune așa: „Hristos murind, moartea a crezut că primește un om obișnuit. Hristos nu era un om obișnuit, era Dumnezeu și om. Primindu-L moartea pe Hristos, Acesta a devorat moartea din interiorul ei. A destrămat-o. Practic, moartea își păstrează doar închipuirea, dar nu mai are și putere”. Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Filipeni spune așa: „Pentru mine, viața este Hristos, iar moartea un câștig”. Pentru el moartea era un câștig în sensul că moartea nu mai are putere să îl ducă pe om în iadul veșnic, ci este doar o trecere spre cele veșnice.

Hristos prin Învierea Sa ne-a trecut de la robia păcatului la libertate. Iarăși ne punem această întrebare: Dacă Hristos a învins păcatul de ce mai există păcat?
Ca să vedem ce însemnă că Hristos a învins păcatul, trebuie să ne întoarcem la un text din Epistola către Romani, ca să înțelegem ce însemna păcatul pentru omenire înainte de venirea lui Hristos și ce însemna după Învierea Lui. Sfântul Apostol Pavel deplânge starea de păcătoșenie în care se află omenirea înainte de Învierea lui Hristos. O păcătoșenie din care omul nu putea scăpa. El spune așa: „Om nenorocit ce sunt, cine mă va izbăvi de duhul morții acesteia, căci nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc”. Deci puterea păcatului înainte de Învierea lui Hristos era una mare. Omul voia să renunțe la păcat dar nu putea. Omul voia să nu mai poftească, dar nu putea. Omul voia să facă binele, știa ce este binele, dar nu avea putere să-l săvârșească. După Învierea lui Hristos noi nu mai avem această neputință. Hristos a învins păcatul și cei care cred în Hristos Cel înviat, vor birui asupra păcatului. De aceea, Hristos după Învierea Sa ne lasă Taina Spovedaniei, întemeind-o prin cuvintele: „Luați Duh Sfânt! Cărora le veți ierta păcatele se vor ierta și cărora le veți ține, ținute vor fi”.

Apoi, am spus că Învierea Domnului ne mai aduce trecerea de la cele pământești la cele cerești. După Învierea Domnului, omul are puterea ca trăind pe pământ, bucurându-se de darurile lui Dumnezeu, să nu rămână doar cu aceste daruri, ci prin ele să se îndrepte spre El. Creația după Învierea lui Hristos saltă de bucurie. Toată lumea s-a umplut de lumină: omul, cele cerești și cele pământești. Creația înviată împreună cu Hristos și noi înviați împreună cu El, avem această menire de a călătorii spre învierea noastră și viața veșnică. De aceea în Crezul nostru mărturisim: „Aștept învierea morților. Și viața veacului ce va să vie”. Suntem într-o așteptare și toată creația așteaptă pentru a ne bucura în Împărăția lui Dumnezeu. În acest sens, omul care crede în Învierea lui Hristos știe că toată creația lui Dumnezeu este bună. Vede lumina lui Dumnezeu în creație. Darurile creației, darurile materiale pot să îl ducă pe om înspre Dumnezeu și nu să îl îndepărteze.

Există în istoria poporului evreu un episod care deși s-a întâmplat înainte de Învierea lui Hristos, vorbește anticipat despre acest paște al creației. Este vorba despre istoria fraților Macabei, care atunci când poporul Israel a fost cucerit de eleniști, au fost puși să se dezică de Dumnezeul lor. Acești frați Macabei n-au renunțat, dar erau supuși unui chin mai mult psihologic. Erau ademeniți cu fel de fel de lucruri să renunțe la credința lor. Fratele cel mai mic dintre ei era gata să renunțe la credința în Dumnezeu, dar mama sa îi adresează următoarele cuvinte: „Fiule, privește pe pământ și privește spre cer, și adu-ți aminte că din toate cele ce sunt, nimic nu ar fi fost fără de Dumnezeu”. Aceste cuvinte anticipează cum trebuie să vedem noi lumea după Învierea lui Hristos: ca pe o scară spre cer. De aceea, spunem noi că Învierea lui Hristos ne-a trecut de la cele pământești al cele cerești. Vedeți că aceste cântări minunate ale Bisericii noastre vorbesc despre o bucurie care a cuprins întreg cosmosul. Nu a cuprins doar omul sau doar Biserica, nu doar o parte dintre oameni sau o parte din lume, ci Învierea a cuprins întreaga omenire.

Una dintre poeziile lui George Coșbuc vorbește atât de frumos despre această bucurie a Învierii care ne trece și pe noi de la moarte la viață, de la păcat la adevărata libertate și de la cele pământești la cele cerești. El spune printre altele așa:

Răsuflul cald al primăverii
Adus-a zilele-nvierii.

Și cât e de frumos în sat!
Creștinii vin tăcuți din vale

Și doi de se-ntâlnesc în cale
Își zic: "Hristos a înviat! "
Și rade-atata sărbătoare
Din chipul lor cel ars de soare.

Biserica, pe deal mai sus,
E plină astăzi de lumină,
Ca-ntreaga lume este plină
De-același gând, din cer adus:
În fapta noastră ni-e soartea
Și viața este tot, nu moartea.

Pe deal se suie-ncetisor
Neveste tinere și fete,
Bătrâni cu iarna vietii-n plete;
Și-ncet, în urma tuturor,
Vezi șovăind câte-o bătrână
Cu micul ei nepot de mână.

Ah, iar în minte mi-ai venit
Tu, mama micilor copile!
Eu știu că și-n aceste zile
Tu plângi pe-al tău copil dorit!
La zâmbet cerul azi ne cheamă -
Sunt Paștile! Nu plânge, mamă!


Iată cum printr-un poem ni se dezvăluie atât de frumos ce înseamnă sau ce ar trebui să însemne bucuria Învierii. Să alunge orice fel de tristețe pentru că Hristos ne-a trecut de la moartea la viață, de la păcat la virtute, de la cele pământești la cele cerești. De aceea, nici o întristare nu trebuie să fie pe chipul nostru.

Hristos Cel înviat ne spune și nouă așa cum a spus cât a fost cu noi pe acest pământ: Ești însetat sau flămând duhovnicește? Adu-ți aminte că Hristos este pâinea vieții și apa cea vie. Ești în întuneric? Adu-ți aminte că Hristos este lumina lumii. Ești ostenit și împovărat de suferințe? Adu-ți aminte că Hristos este odihnă. Ești muritor și trecător? Adu-ți aminte că Hristos este învierea. Amin!

28.04.2019 Învierea Domnului (Sfintele Paști)

Azi, 28 Aprilie 2018, Biserica Ortodoxă prăznuiește Învierea Domnului, cea mai mare sărbătoare a creștinătății, momentul în care Hristos a oferit neamului omenesc mântuirea.
La biserica Sf. Ier. Nicolae și Sf. Ap. Toma din Zalău marele praznic a început la miezul nopții cu slujba de înviere oficiată de Preacucernicul Părinte Ionuț Pop și Preacucernicul Părinte Petru Brisc. Biserica a fost neîncăpătoare de mulțimea credincioșilor prezenți în noaptea care a fost luminată de lumina din sufletele oamenilor primitori ai învierii Domnului, dar și din lumânările cu care au înconjurat biserica lor de suflet, iar la finalul slujbei au luat sfintele paști care anul acesta au fost aduse prin jertfa familiei Radu, Ariana și Andrei Dan. Pe această cale le mulțumim și Îl rugăm pe bunul Dumnezeu să le răsplătească însutit și să îi binecuvinteze cu darurile Sale cele bogate.
Praznicul Învierii Domnului a continuat dimineața cu Sfânta Liturghie în care aceiași preacucernici părinți au vestit învierea, iar la finalul slujbei tânărul teolog Răzvan Stanciu a dat citire Pastoralei la Învierea Domnului primită de la Preasfințitul Petroniu, episcopul Sălajului.


EVANGHELIA ZILEI:

„La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era dintru început la Dumnezeu. Toate printr-Însul s-au făcut; și fără Dânsul nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Într-Însul era viață și viața era lumina oamenilor. Și lumina în întuneric luminează, și întunericul pe ea n-a cuprins-o. Fost-a om trimis de la Dumnezeu, iar numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toți să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci ca să mărturisească despre Lumină. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume. În lume era și lumea printr-Însul s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Iar celor câți L-au primit pe Dânsul și cred în Numele Lui le-a dat putere ca să se facă fiii lui Dumnezeu, fiind născuți nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu. Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și adevăr. Ioan mărturisea despre Dânsul și striga, zicând: Acesta era despre Care am zis: Cel Care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era. Și din plinătatea Lui noi toți am luat și har peste har, pentru că legea s-a dat prin Moise, iar harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos.” Ev. Ioan 1, 1-17


† Petroniu
Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului
Iubitului cler, cinului monahal și dreptcredincioșilor creștini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:Har, pace, ajutor și milă de la Dumnezeu, iar de la Noi, arhierești binecuvântări!


Iubiți credincioși,
Hristos a înviat!


„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim într-însa!” (Psalmul 117,24), grăiește psalmistul David, iar aceste cuvinte au fost preluate în cultul Bisericii, fi ind rostite atât în noaptea Sfi ntelor Paști, cât și pe parcursul întregii Săptămâni Luminate, la începutul Sfi ntei Liturghii, când preotul înconjoară și tămâiază Sfânta Masă, exprimând, prin aceasta, bucuria întregii comunități creștine pentru biruința vieții asupra morții. Cu toate că Domnul Hristos a fost arestat, condamnat la moarte și răstignit pe neașteptate, El nu a fost luat prin surprindere de evenimentele petrecute în Ierusalim, pentru că a suferit moartea de bunăvoie, iar în decursul activității Sale publice și-a anunțat de mai multe ori patimile și învierea, pentru a-i pregăti pe Sfi nții Apostoli în vederea celor ce se vor petrece cu El.Astfel, înaintea schimbării la față în Muntele Taborului, „Iisus a început să le arate ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim și să pătimească multe de la bătrâni și de la arhierei și de la cărturari și să fi e omorât și a treia zi să învie. Și Petru, luându-L deoparte, a început să-L dojenească, zicându-I: «Fie-ți milă de Tine, Doamne! Asta să nu Ți se întâmple!». Iar El, întorcându-Se, i-a zis lui Petru: «Mergi înapoia Mea, Satano! Piatră de poticnire Îmi ești, că nu le cugeți pe cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor!»” (Matei 16,21-23). Sfântul Evanghelist Matei scrie despre a doua vestire a patimilor că, „întorcându-se ei din Galileea, Iisus le-a spus ucenicilor Săi: «Fiul Omului va să fi e dat în mâinile oamenilor și-L vor omorî și a treia zi va învia»” (Matei 17,22-23).La cea de-a treia anunțare a patimilor, Domnul Hristos le prezintă Sfi nților Apostoli cu lux de amănunte cele ce I se vor întâmpla, spunându-le: „Iată, ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi dat în mâna arhiereilor și a cărturarilor; și-L vor osândi la moarte și-L vor da pe mâna păgânilor și-L vor batjocori și-L vor scuipa și-L vor biciui și-L vor omorî, dar după trei zile va învia” (Marcu 10,33-34).Chiar și conducătorii evreilor știau că Domnul Hristos își vestise patimile și învierea, pentru că după ce trupul Mântuitorului a murit pe cruce și a fost îngropat, „arhiereii și fariseii s-au adunat la Pilat, zicând: «Doamne, ne-am adus aminte că amăgitorul Acela a spus încă de pe când era în viață: După trei zile Mă voi scula. Deci, poruncește ca mormântul să fi e ținut sub pază până a treia zi, ca nu cumva, venind ucenicii Lui, să-L fure și să spună poporului: S-a sculat din morți; și să fi e rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi». Pilat le-a zis: «Aveți strajă; mergeți și păziți-l cum știți». Iar ei, ducându-se, au pecetluit piatra și au întărit cu strajă paza mormântului” (Matei 27,62-66).Domnul Hristos a acceptat, de bunăvoie, arestarea și condamnarea Sa la moarte, pentru că Își încheiase misiunea de Mântuitor al lumii, după cum I-a mărturisit lui Dumnezeu Tatăl în timpul rugăciunii din Ghetsimani, după Cina cea de Taină: „Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit. Și acum, preamărește-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea” (Ioan 17,4-5). Când agonia Domnului Hristos pe cruce s-a încheiat, Acesta „a zis: «Săvârșitu-s-a!». Și, plecându-Și capul, Și-a dat duhul. Și iată, catapeteasma templului s-a sfâșiat în două, de sus până jos, și pământul s-a cutremurat și pietrele s-au despicat; mormintele s-au deschis și multe trupuri ale sfi nților adormiți au înviat, și ieșind din morminte după învierea Lui, au intrat în Sfânta Cetate și s-au arătat multora. Iar sutașul și cei care-L păzeau pe Iisus împreună cu el, văzând cutremurul și cele întâmplate, s-au înfricoșat foarte, zicând: «Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta!»” (Ioan 19,30 și Matei 27,51-54). Din ultimele cuvinte rostite de Mântuitorul pe cruce constatăm că opera de răscumpărare a lumii, care a început odată cu nașterea Lui ca om din Sfânta Fecioară Maria, a culminat prin moartea Sa pe cruce.În urma morții Domnului Hristos, trupul Acestuia a rămas pe cruce, iar sufl etul I-a coborât la iad, pentru a elibera de acolo sufl etele drepților Vechiului Testament.Moartea Mântuitorului pe cruce este manifestarea iubirii nețărmurite a lui Dumnezeu față de om, pentru „că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Că Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci pentru ca lumea să se mântuiască printr-Însul. Întru aceasta s-a arătat iubirea lui Dumnezeu pentru noi, că Dumnezeu L-a trimis în lume pe Fiul Său Cel Unul-Născut, pentru ca noi să viem printr-Însul. Întru aceasta este iubirea: nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi și L-a trimis pe Fiul Său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (Ioan 3,16-17 și I Ioan 4,9-10).Moartea Domnului Hristos făcea parte din planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii și de biruire a Satanei, fi indcă „pentru aceasta S-a arătat în lume Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului” (I Ioan 3,8).Moartea Mântuitorului a avut mai multe scopuri. Întrucât în Grădina Edenului Adam și Eva s-au lăsat amăgiți de cuvintele diavolului, căzând în neascultare față de Dumnezeu, primul scop al jertfei Domnului Hristos pe cruce a fost acela al împăcării oamenilor cu Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel a scris în acest sens că Domnul Hristos a murit pentru oameni, ca „prin cruce să-i împace cu Dumnezeu” (Efeseni 2,16), fi indcă noi „avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos” (Romani 5,1).

Pastorală la Învierea Domnului Partea a II-a

Prin neascultarea față de Dumnezeu, oamenii au intrat de bunăvoie în robia diavolului, tiran de neînvins, care ne stăpânea după legea celui mai tare. Apostolul neamurilor a afi rmat că Mântuitorul a murit pe cruce, „pentru ca prin moarte să-l surpe pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul” (Evrei 2,14), realizându-se prin aceasta cel de-al doilea scop al jertfei Domnului Hristos. Prin biruirea diavolului a fost șters zapisul prin care acesta ne ținea în robie.
Sfântul Apostol Pavel le-a scris în acest sens colosenilor: „Iar pe voi, cei ce erați morți în greșelile voastre și în netăierea împrejur a trupului vostru, Iisus v-a făcut vii împreună cu El, iertându-vă toate greșelile, ștergând zapisul ce era asupra noastră, potrivnic nouă prin opreliștile lui, pe care ni l-a luat din cale pironindu-l pe cruce; prin care a biruit începătoriile și stăpâniile” (Coloseni 2,13-15).
Cel de-al treilea scop al morții Mântuitorului pe cruce a fost restaurarea fi rii umane căzute și alterate de păcat. Astfel, în cartea profetului Isaia citim că Domnul Hristos „a purtat păcatele noastre și pentru noi a răbdat durere. Și noi socoteam că de la Dumnezeu se afl ă El întru durere, chinuri și necaz. El însă pentru păcatele noastre a fost rănit și pentru fărădelegile noastre a pătimit. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat” (Isaia 53,4-5). Sfântul Apostol Petru reia cele afi rmate de „Evanghelistul Vechiului Testament”, spunând că Mântuitorul „a purtat în trupul Său păcatele noastre, pe lemn, pentru ca noi, murind față de păcate, să viețuim dreptății; El, cu a Cărui rană v-ați vindecat” (I Petru 2,24). Sfântul Vasile cel Mare a scris și el că „toate au fost create de Dumnezeu Cuvântul, Care S-a întrupat pentru ca prin jertfa Sa pe cruce să recreeze umanitatea decăzută”. De asemenea, Sfântul Maxim Mărturisitorul a afi rmat că „scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu este mântuirea omului și, prin intermediul acestuia, a întregului univers. Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, prin moartea și Învierea Sa, natura umană a fost smulsă de sub puterea păcatului și a morții, care erau urmarea căderii în păcat. Mișcarea prin care lumea se îndrepta spre pierzanie a fost oprită de Dumnezeu Însuși și întoarsă spre scopul său inițial. Firea omenească a fost ridicată din propria decădere și eliberată din robia păcatului. Ea a fost vindecată de rănile cauzate de păcat și, prin enipostazierea ei în persoana Fiului lui Dumnezeu, a redevenit stăpână peste sine însăși”.Diavolul l-a amăgit pe om în Grădina Edenului, deci, tot un om trebuia să-l învingă pe vrăjmașul, de aceea, Domnul Hristos l-a biruit pe diavol ca om, iar nu ca Dumnezeu. Dacă Mântuitorul nu ar fi fost om, vrăjmașul nu ar fi fost învins pe drept.
Diavolul l-a înșelat pe om în rai, însă el însuși a fost înșelat de forma umană a Domnului Hristos, pentru că aruncându-se ca o fi ară asupra Lui, spre a-l supune împărăției sale și morții, a căzut înfrânt, orgoliul și lăcomia fi indu-i pedepsite. Sfântul Chiril al Ierusalimului a afi rmat că „Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc, pentru a-l da ca o momeală demonului, dar în loc să-l sfâșie, cum gândea vrăjmașul, a trebuit să-i verse și pe cei pe care-i înghițise deja”. Sfântul Ioan Gură de Aur a scris și el că „în urma căderii omului în păcat, diavolul a primit de la Dumnezeu puterea de a-i da pe oameni morții, din cauza păcatelor lor, dar, atacându-l pe Domnul Hristos, care era lipsit de păcat, și-a depășit în mod grav drepturile, deci pe bună dreptate Dumnezeu l-a lipsit de captivii săi din iad, pentru acest abuz de putere”.După ce l-a creat pe om și l-a așezat în Grădina Edenului, „Domnul Dumnezeu i-a dat lui Adam poruncă și i-a zis: «Din toți pomii raiului poți să mănânci, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!»” (Facere 2,16-17). La îndemnul diavolului, Adam și Eva au nesocotit porunca lui Dumnezeu și au mâncat din rodul pomului oprit, săvârșind păcatul strămoșesc, pentru care au fost alungați din rai. Iar, „precum printr-un om a intrat păcatul în lume și, prin păcat, moartea, tot astfel moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el” (Romani 5,12).De vreme ce „păcatul, odată săvârșit, aduce moarte, fi indcă plata păcatului este moartea” (Iacob 1,15 și Romani 6,23), iar „pe pământ nu este un om drept care să facă binele și să nu păcătuiască” (Ecclesiast 7,20), la toți oamenii moartea este o consecință a păcatului strămoșesc și a păcatelor personale. Întrucât Domnul Hristos „nu a săvârșit niciun păcat” (I Petru 2,22) El nu era dator să moară, de aceea moartea Lui nu a fost o consecință a păcătoșeniei, ci un scop, iar urmarea ei a fost învierea, care nu doar a biruit moartea, ci a depășit-o cu mult. Sfântul Apostol Pavel a scris în acest sens: „Așa este și cu învierea morților: Se seamănă trupul întru stricăciune, învie întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, învie întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, învie întru putere; se seamănă trup fi resc, învie trup duhovnicesc” (I Corinteni 15,42-44).Evenimentul învierii Mântuitorului este atât de măreț și tainic, în același timp, încât copleșește rațiunea umană. Până la Domnul Hristos, dar și după El, nimeni nu a văzut un mort să învie. Prorocul Ilie a readus la viață pe fi ul văduvei din Sarepta Sidonului (III Regi 17,17-22), la fel a făcut și Mântuitorul cu fi ica lui Iair (Marcu 5,41-42), cu fi ul văduvei din Nain (Luca 7,14-15) și cu prietenul său, Lazăr (Ioan 11,43-44), precum și Sfântul Apostol Petru cu Tavita (Faptele Apostolilor 9,40), dar cei morți au fost chemați la viață de un om viu. Un om mort însă, care să învie prin propria lui putere, asemenea Domnului Hristos, nu mai există. Toate cele cinci persoane din paginile Sfi ntei Scripturi, care au fost menționate, au fost readuse la viață și au reluat modul de existență pe care l-au avut înainte de a muri. Au revenit la o viață tot așa de supusă bolilor, trebuințelor naturale și morții, ca și cea dinainte. Ei au mai trăit o perioadă de timp, după care au murit. Domnul nostru Iisus Hristos însă, prin înviere, a intrat într-o dimensiune de viață cu totul deosebită de cea anterioară, de cea istorică, pe care o trăim cu toții, supuși stihiilor acestei lumi, la o viață fără boli, fără moarte. Astfel, învierea Mântuitorului nu înseamnă simpla revenire a timpului pierdut prin moarte. Prin înviere Domnul Hristos nu revine la o viață muritoare, la suferințele ei actuale, pentru a relua pelerinajul unei vechi condiții. Învierea nu este reîntoarcere, ci trecere dincolo de moarte, biruire a ei. În Mântuitorul se întâmplă ceva cu moartea, ceva cu totul neobișnuit, ceva care nu aparține acestei lumi, ceva cu totul nou, care înseamnă simplu: moartea morții, anularea ei defi nitivă în existența primului-născut din morți, Domnul Hristos, deci anularea tragicului. Învierea nu este din lumea aceasta, dar este pentru lumea aceasta. Este un dar de sus care depășește infi nit structurile acestei lumi. Învierea este o revelație, o revărsare a harului, care nu desfi ințează natura umană, ci o transfi gurează. Ea apare ca o erupție, dând o nouă existență și față fi rii noastre. Prin opera Sa de răscumpărare a lumii, Mântuitorul l-a biruit pe diavol și l-a readus pe om la starea sa dintru început. Cu toate acestea, lucrarea Domnului Hristos este mai mult decât o simplă restaurare a stării de dinaintea căderii în păcat, căci fi rea omenească, prin enipostazierea ei în persoana Fiului lui Dumnezeu, prin moartea și învierea Acestuia, se naște la un nou mod de viață, se îmbogățește și se umple de slava nesfârșită a dumnezeirii. Odată cu crearea ei, din nou, în Domnul Hristos, omenirea ajunge la o stare pe care nu o cunoscuse la prima ei creare, este vorba despre îndumnezeire.Îndumnezeirea fi rii omenești în Domnul nostru Iisus Hristos constă în înălțarea acesteia, prin har, și pătrunderea ei de către energiile dumnezeiești necreate; ori în faptul că Duhul Sfânt, Care Se odihnește din veci asupra Fiului lui Dumnezeu, Se odihnește de acum și asupra omenității Sale. Prin înălțarea Lui cu trupul la cer, care a avut loc la patruzeci de zile după învierea Sa din morți, Mântuitorul i-a adăugat fi rii Sale omenești slavă peste slavă și cinste peste cinste, ridicând-o mai presus de îngeri și fi xând-o în sânul Sfi ntei Treimi, izvorul ultim al îndumnezeirii defi nitive, care este iubirea veșnică dintre Persoanele Sfintei Treimi.Prin întreaga Lui viață și activitate, de la nașterea din pântecele preacurat al Sfintei Fecioare Maria și până la înălțarea cu trupul la cer, Fiul lui Dumnezeu întrupat s-a supus întru totul voii lui Dumnezeu Tatăl. Dintre toate evenimentele vieții Domnului Hristos, cel mai greu a fost cel al morții. Însă, fi indcă Mântuitorul „S-a smerit pe Sine făcându-Se ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce, pentru aceea, și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume, pentru ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești, al celor pământești și al celor de dedesubt și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2,8-11).

Iubiți fi i sufletești,

Domnul nostru Iisus Hristos nu S-a născut, nu a murit, nu a înviat și nici nu S-a înălțat cu trupul la cer pentru Sine, ci pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire. Așa cum El a înviat, cu toții vom învia, la a doua Lui venire, când vom fi judecați pentru gândurile, cuvintele și faptele noastre, în funcție de care vom primi răsplată sau pedeapsă veșnică. Drept aceea, să împlinim poruncile lui Dumnezeu, străduindu-ne, pe cât ne stă în putință, să ne ferim de păcat și să împlinim cât mai multe fapte bune, pentru a auzi la judecata de apoi cuvintele Dreptului Judecător: „Veniți, binecuvântații Părintelui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci fl ămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine. Atunci Îi vor răspunde drepții, zicând: «Doamne, când Te-am văzut fl ămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ți-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine?». Și răspunzând Împăratul, le va zice: «Adevăr vă spun, întrucât ați făcut unuia dintre acești foarte mici frați ai Mei, Mie Mi-ați făcut»” (Matei 25,34-40).

Al vostru de tot binele doritor și către Domnul pururea rugător
†Petroniu
Episcopul Sălajului

21.04.2019 Intrarea Domnului în Ierusalim. Duminica a 6-a din Post (a Floriilor)

Astăzi, 21.04.2019, Biserica Ortodoxă Română prăznuiește Intrarea Domnului în Ierusalim, această Duminică a 6-a din Post fiind Duminica Floriilor. La biserica noastră, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Petru Brisc și Preacucernicul Părinte Diacon Cristian Iura. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de către Părintele Diacon Cristian Iura, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop.




Evanghelia Zilei (Ioan 12, 1-18):


„Înainte de Paști cu șase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morți. Și I-au făcut acolo cină și Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce ședeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Iisus și le-a șters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului. Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari și să-i fi dat săracilor? Însă el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur și, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis, deci, Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna. Deci mulțime mare de iudei au aflat că este acolo și au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă și pe Lazăr, pe care-l înviase din morți. Și s-au sfătuit arhiereii ca și pe Lazăr să-l omoare, căci, din pricina lui, mulți dintre iudei mergeau și credeau în Iisus. A doua zi, mulțimea cea mare, care se adunase la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic și a ieșit întru întâmpinarea Lui și striga: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Și Iisus, găsind un asin tânăr, a șezut pe el, precum este scris: «Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine șezând pe mânzul asinei». Acestea nu le-au înțeles ucenicii Lui la început, dar, când S-a preaslăvit Iisus, atunci și-au adus aminte că acestea erau scrise despre El și că acestea I le-au făcut Lui. Așadar, dădea mărturie mulțimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt și l-a înviat din morți. De aceea L-a și întâmpinat mulțimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.”




De la primele flori care înmiresmează pământul, anume ghioceii, până la mlădițele tinere de salcie pe care toți credincioșii le ținem astăzi în mână, sărbătorim un eveniment unic petrecut între alte două evenimente mari. Este vorba de Florii, sau de Intrarea triumfală a Domnului Hristos în Ierusalim. Această Sărbătoare este așezată în cadrul a două mari evenimente: Învierea lui Lazăr mort de 4 zile în Betania și Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, primind batjocură, răstignire, scuipări și judecată, toate acestea culminând cu moartea Lui pe cruce.

Îl găsim pe Mântuitorul în Betania și ne spun evangheliștii că se afla în casa lui Simon leprosul, prezent la această masă fiind și prietenul Său Lazăr împreună cu cele două surori ale lui: Marta și Maria. Evanghelia detaliază că Marta, sora lui Lazăr, servea la masă, iar cealaltă soră, Maria, a luat un vas cu mir de mare preț, acesta valorând 300 de dinari. Ca să înțelegeți mai bine, o zi de lucru în vremea aceea era un dinar. Maria luând vasul, unge picioarele Mântuitorului. Evangheliștii Ioan și Matei spun că Maria a uns de fapt părul Mântuitorului Iisus Hristos. Din start oaspetele avea părul uns de către gazde fiind uns cu diferite mirodenii, însă în acest caz vedem că Maria unge și picioarele Mântuitorului și le șterge cu părul capului ei. Iuda a fost cel care a intervenit imediat, spunând că „Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari și să-i fi dat săracilor?” El fiind casierul grupului, era învățat să fure și se gândea doar la binele lui, nu la săraci. Hristos adaugă în continuare că a lăsat să se întâmple toate acestea pentru că prin ele se pregătea moartea și punerea Sa în mormânt, deoarece în acea vreme orice mort era îmbălsămat înainte de a fi așezat în mormânt. În acea casă din Betania era multă lume adunată deoarece această minune importantă pe care a făcut-o Mântuitorul cu o zi înainte, înviindu-L din morți pe prietenul Său Lazăr, a adus lume din Ierusalim și de peste tot pentru a-L cunoaște și întâmpina, considerând cu adevărat că El este un profet mare, pentru că nimeni nu poate învia din morți pe cineva după 4 zile. Știm cu toții cum s-a petrecut minunea, cum l-a chemat afară pe Lazăr, a venit, iar astăzi îl găsim la masă cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Au fost de față cărturarii și fariseii, iar la un moment dat ne spun exegeții Noului Testament că au dorit să îl ucidă pe Lazăr ca să nu mai existe dovada minunii învierii sale din morți de către Mântuitorul. Prin învierea lui Lazăr, Mântuitorul a devenit pentru mulți un împărat mesianic, Cel mult așteptat. De aceea, în momentul în care astăzi Iisus a intrat în Ierusalim, toată lumea a strigat: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” Osana în limba ebraică înseamnă ajutor. Au conștientizat de fapt că El este Cel mult așteptat, Mesia. Practic, în acel moment Hristos a ajuns la apogeul activității Sale omenești pe pământ. A fost recunoscut ca împărat mult așteptat, ca Mesia, ca salvator pentru întreaga omenire.

Ucenicii și-au așezat hainele la picioarele lui Iisus care a intrat în Ierusalim pe poarta cea strâmtă. Mulțime multă venită de peste tot, având ramuri de finic în mână pe care le așezau la picioarele lui Hristos strigau: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” Un singur om era trist și înlăcrimat din acea mulțime: însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos. El anticipa faptele care urmează să se întâmple în următoarele zile, știa că un ucenic Îl va vinde, altul Îl va părăsi, știa că toți ceilalți vor sta la distanță și vor fugi de El. Știa că toți cei care astăzi Îl văd împărat, peste câteva zile în curtea lui Pilat după judecată vor striga: „Răstignește-L, Răstignește-L!”

Aceasta este mentalitatea omului. Atât de puternici în credință, văzându-L pe Hristos salvatorul lor, iar aceasta nu a fost singura minune pe care a făcut-O, toate acestea fiind pentru întărirea credinței lor. Vedeți ce ușor influențabil este omul? Iată că după câteva zile, prin acele judecăți particulare influențate de către mai-marii conducători, procurori ai vremii, omenirea a ales un tâlhar și au dorit să-L răstignească pe cruce pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Nu cuiele L-au ținut pe cruce răstignit pe Hristos până și-a dat obștescul sfârșit, ci dragostea Sa pentru omenire. În mulțimea care se afla acolo exclamând „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” se aflau și copii care se bucurau de trecerea Împăratului. Un pictor a prins atât de viu în tabloul său un copil care sărută hainele Mântuitorului Iisus Hristos, bucuros că-L vede și probabil conștientizează cine este Acesta.

Noi în locul cui suntem astăzi? În locul copilului care are o puritate, sfințenie și o sinceritate când Îl vede pe Hristos, sau în locul celor care astăzi strigă: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” și peste câteva zile „Răstignește-L, Răstignește-L”?

Dacă Hristos ar fi astăzi alături de noi nu cred că s-ar schimba multe în sentința Lui, dacă ar fi să alegem noi astăzi între Hristos și Baraba. Faptele noastre sunt cele care judecă. Rămâne la aprecierea fiecăruia dintre noi, acum înainte cu 6 zile de Înviere, dacă suntem cei care ne bucurăm și sărutăm poala haine Mântuitorului nostru sau strigăm „Răstignește-L, Răstignește-L!”.

Sfinții au lumea lor, nu în biserică ci în Împărăția lui Dumnezeu. Păcătoșii au viața, trăirea și lumina în biserică, aici pe pământ. Suntem cu o săptămână înainte de Sfintele Sărbători. Să nu lăsăm să fie o Sărbătoare oarecare. Hristos învie din nou pentru noi și pentru păcatele noastre. Dacă nu ar învia ar fi zadarnică toată lucrarea noastră în această lume și nu știu dacă am gusta Împărăția lui Dumnezeu. Hristos învie, iar lumina învierii Sale ne-o aduce nouă în biserică. Nouă ne rămâne datoria de a ne curății în această perioadă. Nu contează cât am postit până acum, haideți să postim de acum zilele acestea. Nu contează că nu ne-am spovedit de 20 de ani sau de când ne-am căsătorit, haideți să ne spovedim acum și să ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos pentru a-L avea în noi, să fie cu noi ca să exclamăm asemenea Apostolului Pavel în Epistola către Galateni 2, 20: „Și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine!”.

De aceea, în aceste zile premergătoare Învierii lui Hristos să ne pregătim și noi sufletește și trupește, ca să fim în ceata lui Hristos, în bucuria și lumina sfântă împreună cu îngerii în Împărăția Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. Amin!

Pelerinaj în Țara Sfântă și Palestina

Parohia Sfântul Nicolae - Zalău , cu binecuvântarea Ps Părinte Petroniu , organizează un pelerinaj in Țara Sfânta și Palestina , cu vizitarea celor mai importante locuri cu încărcătura duhovnicească ( Sf . Mormânt al Mântuitorului , Grădina Ghetsimani , muntele Tabor ...., etc ) . Pelerinajul are loc in a doua parte a lunii Octombrie , 7 nopți și 8 zile durează .
Cei interesați vă rugăm sa ne contactați și vă oferim detaliile necesare !
Va așteptăm cu drag !

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19




Groupromo Publicitate - Realizare pagini web ,imagine ,publicitate si promovare online www.groupromo.ro