+ Font | - Font

Home

Despre preot paroh Monografia bisericii "Sfantul Nicolae"

Ultimele Evenimente

Pelerinaj în Țara Sfântă și Palestina Parintele Vicar Ionut Pop primeste crucea Mexicului 12.09.2017 Biserica noastra in Ziarul ”Lumina” Parintele vicar Ionut Pop primeste Crucea Patriarhala estoniana 23.04.2017 Duminica Tomii (hramul de vară al parohiei noastre) PS Petroniu si Pr. Ionut Pop in vizita in Madagascar 18.12.2016 Corala Armonia din Constanta in concert la Sf. Nicolae 04.12.2016 Duminica a 27-a dupa Rusalii (PS Petroniu si PS Qais in parohia Sfantul Nicolae) 08.05.2016 Duminica Tomii (hramul de vara al bisericii noastre) 28.04.2016 Denia celor 12 Evanghelii

Ultimele Noutati

Programul de sfințire al caselor 2019 Preacucernicul Părinte Paroh Ionuț Pop a primit funcția de Vicar Eparhial PROGRAMUL liturgic în Postul Mare PROGRAMUL Intrarii in Postul cel Mare Programul Paraclisului Maicii Domnului

Ultimele Stiri

Patriarhul României aniversează împlinirea vârstei de 63 de ani O opinie tendențioasă nu poate înlocui o certitudine multiseculară

Meteo


Promovare

 • Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului http://www.mitropolia-clujului.ro/
Mitropolia

 • EPISCOPIA SALAJULUI www.episcopiasalajului.ro



 

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21

13.10.2019 Duminica a 21-a după Rusalii (Pilda semănătorului)

Astăzi, 13.10.2019, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Mc. Carp, Papil, Agatodor, Agatonica și Florentie. Tot în această Duminică, a 21-a după Rusalii, ne este prezentată Pilda semănătorului. La biserica noastră, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de către Preacucernicul Părinte Petru Brisc și Preacucernicul Părinte Cristian Porumb. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de către Preacucernicul Părinte Petru Brisc, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de către Preacucernicul Părinte Cristian Porumb.




Evanghelia Zilei (Luca 8, 5-15):

"Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa. Și semănând el, una a căzut lângă drum și a fost călcată cu picioarele și păsările cerului au mâncat-o. Și alta a căzut pe piatră, și, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Și alta a căzut între spini și spinii, crescând cu ea, au înăbușit-o. Și alta a căzut pe pământul cel bun și, crescând a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. Și ucenicii Lui îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoașteți tainele împărăției lui Dumnezeu, iar celorlalți în pilde, ca, văzând, să nu vadă și, auzind, să nu înțeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile și cu bogăția și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată și bună, aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă”.



În Duminica de astăzi, a 21-a după Rusalii, am auzit citindu-se la Sfânta Liturghie pericopa evanghelică despre Pilda semănătorului. Trebuie să menționăm că această pildă este singura care a fost rostită și explicată de către Mântuitorul Iisus Hristos. În cadrul acestei pilde Îl vedem pe Hristos ca exeget al propriului său text. Interpretarea este deosebit de simplă: „Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile și cu bogăția și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată și bună, aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare.”
Cu siguranță, fiecare ne întrebăm, oare noi ce fel de pământ oferim cuvântului lui Dumnezeu?

Prin cuvânt Dumnezeu a creat lumea cu tot ce există în ea. Prin cuvânt, Proorocii Vechiului Testament au ținut trează conștiința popoarelor, conducându-le pe acestea spre dreptate și adevăr, iar în Noul Testament prin cuvânt au chemat Apostolii oamenii la mântuire. În cadrul Bisericii cuvântul reprezintă mijlocul prin care noi suntem chemați la mântuirea sufletelor noastre. Iată așadar, de-a lungul istoriei ce mare putere a avut cuvântul Scripturii.

Ne întrebăm astăzi: Oare de ce în societatea noastră nu reușim să vedem într-un mod și mai evident roadele cuvântului lui Dumnezeu? Biserica vine cu câteva sfaturi în acest sens. Ne spun Sfinții Părinți că Sfânta Scriptură nu trebuie privită ca o simplă carte, deoarece ea este putere dumnezeiască, fiind un cuvânt nedespărțit de Cel care l-a rostit. Iisus Hristos nu a reușit să îi convertească pe cei din cetatea natală, din Nazaret. Merge în mijloc lor, dar este privit de către aceștia ca un simplu om: „Oare nu este Acesta fiul teslarului?” Ei nu L-au văzut ca pe Fiul lui Dumnezeu pogorât din cer pentru mântuirea noastră. Cuvântul Lui văzut simplu de către nazarineni nu are acea putere de transformare pe care a avut-o în alte cetăți. Ei bine, noi trebuie să citim Scriptura cu convingerea că acolo se găsește cuvântul și puterea lui Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul precizează că pentru citirea Scripturii este nevoie de o despătimire și practicare a virtuții. Fericitul Ieronim în operele sale ne spune că în cadrul Sfintei Liturghii avem de-a face cu o dublă împărtășire: În primul rând ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos, iar în al doilea rând cu cuvântul Scripturii. Origen vine și îl completează spunând: „Dacă pentru Trupul lui Hristos manifestăm o atât de mare grijă încât să nu se piardă nicio fărâmitură, pentru cuvântul Scripturii trebuie să manifestăm aceeași responsabilitate.”

Marea ispită a lumii contemporane este aceea de a citit Sfânta Scriptură doar ca pe o carte care relatează anumite evenimente ce aparțin trecutului milenar, neavând nicio legătură cu noi cei de astăzi, ceea ce este o mare greșeală. Pentru a explica acest lucru, vom merge în Cartea Regilor capitolul 12, unde se vorbește despre Regele David care îl trimite în război pe generalul său Urie și îl pune în primă linie cu scopul de a-l pierde pe acesta, pentru a o lua de soție pe Betșeba, soția lui. Profetul Natan este trimis de Dumnezeu la David să-l mustre pentru fapta săvârșită. Atunci Profetul îi povestește că într-o cetate erau doi oameni: unul bogat și unul sărac. Omul bogat avea multe turme de vite mari și mici, numeroase și frumoase, iar omul sărac avea o singură oiță pe care a cumpărat-o și a crescut-o o dată cu copiii lui. Într-o zi la omul bogat vine un musafir, iar el nu se îndură să taie din cireada lui o vită ca să pregătească cina musafirului, ci îi pregătește cina din oaia săracului. Atunci, Regele David spune următoarele cuvinte: „Viu este Domnul că omul care a făcut lucrul acesta este vrednic de moarte! Și să dea înapoi patru miei, pentru că a săvârșit fapta aceasta și n-a avut milă.” Și Natan a zis lui David: „Tu ești omul acesta! Așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: ‘Eu te-am uns împărat peste Israel și te-am scăpat din mâna lui Saul;  te-am făcut stăpân pe casa stăpânului tău, am pus la sânul tău nevestele stăpânului tău și ți-am dat casa lui Israel și Iuda. Și dacă ar fi fost puțin atâta, aș mai fi adăugat.  Pentru ce dar ai disprețuit tu Cuvântul Domnului, făcând ce este rău înaintea Lui? Ai lovit cu sabia pe Urie, Hetitul, ai luat de nevastă pe nevastă-sa și pe el l-ai ucis cu sabia fiilor lui Amon.”

Atâta vreme cât David nu a fost implicat direct în această istorioară, vedem că el face judecăți și aprecieri corecte, însă în momentul în care el este implicat direct în poveste, manifestă pocăință și căință înaintea lui Dumnezeu. Atâta timp cât David a fost exterior cuvintelor spuse de Profet, sabia mâniei lui Dumnezeu era deasupra casei lui, iar în momentul în care manifestă pocăință a fost iertat. Același lucru trebuie să vedem și în ceea ce ne privește. Odată cu pocăința am observat că în viața lui David, mânia lui Dumnezeu dispare și vine mila, iubirea și iertarea Lui. Trebuie să fim conștienți de faptul că textul Scripturii ne este adresat fiecăruia în parte și în mod personal. Este necesar doar să ne identificăm cu întâmplările și personajele care ne sunt prezentate, iar atunci iubirea și bunătatea lui Dumnezeu se vor pogorî peste fiecare dintre noi. În mod personal trebuie să recunoaștem că „Eu sunt Betleemul în care Hristos nu a avut loc de odihnă, eu sunt Iuda care Îl vând pe Hristos de fiecare dată când păcătuiesc și eu sunt Saul care Îl prigonesc pe Hristos cu păcatele mele”. Doar când vom conștientiza aceste lucruri vom fi un pământ bun în care sămânța semănată de Mântuitorul Iisus Hristos va aduce roade. Amin!

06.10.2019 Duminica a 20-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain)

Astăzi, 06.10.2019, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Ap. Toma și a Sf. Mc. Erotiida. Tot în această Duminică a 20-a după Rusalii, ni se prezintă Învierea de către Mântuitorul a fiului văduvei din Nain. La biserica noastră, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de către Preacucernicul Părinte Petru Brisc.








Evanghelia Zilei (Luca 7, 11-16):

"În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain și împreună cu El mergeau ucenicii Lui și mulțime mare. Iar când S-a apropiat de poarta cetății, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, și ea era văduvă, iar mulțime mare din cetate era cu ea. Și, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge! Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Și a zis: Tinere, ție îți zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat și a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Și frică i-a cuprins pe toți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său."



Dacă Duminica trecută L-am văzut pe Hristos dându-ne porunca iubirii, iată că în această Duminică Hristos vine să întărească și prin faptă acest adevăr, că Cel ce ne invită să ne iubim vrăjmașii este însuși Dumnezeu, Care are stăpânire asupra vieții și morții. De la păcatul lui Adam toți oamenii sunt supuși morții deși ea nu este specifică vieții noastre. Niciun învățător din nicio altă religie nu a dat acest îndemn al iubirii vrăjmașilor. Astăzi, putem să afirmăm că niciun întemeietor de religii nu a înviat un om. Nimeni nu a putut să lupte cu moartea. Hristos venind în lume, printre multe alte țeluri, l-a avut și pe acesta ca un țel de căpătâi: să învingă moartea și să ne dea învierea și viața veșnică. Tocmai de aceea, învierea este cea mai mare minune săvârșită de Hristos și temelia credinței noastre. Pe lângă Învierea Sa din morți, face încă 3 învieri: învierea fiului văduvei din Nain, învierea fiicei lui Iair și învierea prietenului Său, Lazăr. Prin aceste învieri Hristos a vrut să ne arate că a învins moartea.

Astăzi, când vrea Hristos să intre în cetatea Nainului, se întâlnește cu acel convoi funerar și i se face milă de femeia văduvă și o mângâie prin cuvintele: "Nu mai plânge". Nu doar că îi dă mângâierea, dar îi înviază și fiul prin cuvintele: "Tinere, ție îți zic, scoală-te". Toate învierile făcute de Hristos au fost asupra unor persoane tinere. Fiul acesta al văduvei cu siguranță era tânăr, fiica lui Iair avea în jur de 12 ani, iar prietenul Său Lazăr era cam de o vârstă cu Hristos, în jur de 30 de ani. Hristos ne spune astăzi tuturor, deoarece sufletul fiind veșnic este mereu tânăr: "Tinere, ție îți zic, scoală-te.

Aș dori să ne referim doar la două puncte din această evanghelie: Întâlnirea dintre Hristos și moarte, și întâlnirea dintre Hristos și suferință.

Hristos a venit să biruiască moartea și a reușit. Nimeni nu s-a luptat cu ea până la El. Încep primul cadru al meditației de la o legendă despre întemeietorul budismului. Acesta era un prinț care la un moment dat a ieșit din palatul său vrând să meargă la o petrecere. Se întâlnește cu un convoi funerar la ieșirea din palat și îi întreabă: "Toți oamenii mor?" Iar cei de acolo au răspuns: "Da!" Atunci, spune el, nu mai are nici un rost petrecerea asta și nici un fel de petrecere din lume, și s-a retras în palatul său. La fel și Hristos astăzi, intră într-o cetate și se întâlnește cu un convoi funerar, dar El, Stăpânul vieții și al morții, nu se retrage ci îi spune tânărului: "Ție îți zic, scoală-te". Am spune noi „Cum a biruit Hristos moartea dacă totuși suntem supuși ei?” Sfintele Evanghelii se exprimă aparent contradictoriu față de această temă și spune Hristos la un moment dat: „Cine crede în Mine are viață veșnică”. Sau „Chiar dacă va muri, va trăi”. Aceasta se întâmplă după Învierea lui Hristos. Dacă până la Hristos oamenii nu aveau nicio șansă la viața veșnică, după Hristos moartea nu mai are putere ci este doar o trecere din planul pământesc la planul vieții veșnice. Marii Sfinți Părinți ne spun că există 3 feluri de moarte: murim păcatului la Botez, apoi murim păcatului prin pocăință, iar cine se botează și se pocăiește de păcatele sale, atunci când se întâmplă despărțirea sufletului de trup, moartea este doar o trecere spre viața veșnică . Așadar, după Învierea lui Hristos putem să spunem și noi precum Sfântul Ioan Gură de Aur: „Unde-ți este moarte acul tău, unde-ți este iadule biruința ta?”

Atunci când Hristos se întâlnește cu suferința umană, când vede această mamă îndurerată îi spune „Nu plânge”. Mântuitorul Iisus Hristos află că Lazăr a adormit și când ajunge în fața mormântului ne spune Sfântul Evanghelist Ioan că a lăcrimat. Avem un Dumnezeu care nu stă departe de noi, un Dumnezeu care plânge, un Dumnezeu Adevărat și Om Adevărat care știe să fie milostiv. De aceea noi suntem plini de speranță și nu trebuie să disperăm în fața suferinței deoarece Hristos o poartă împreună cu noi. Când suntem în durere Hristos vine și mângâie suferința noastră, iar aceasta nu este doar o iluzie. Fiecare dintre noi dacă vom căuta în adâncul sufletului nostru, vom găsi acele momente în care am simțit prezența mângâietoare a lui Hristos fără de care n-am fi biruit. El n-a venit să ne explice suferința, ci a venit s-o trăiască împreună cu noi. De aceea, voi aminti exemplul în care un preot este abordat de un părinte care și-a pierdut copilul. Îl întreabă acel părinte îndurerat pe preot: „Părinte, unde a fost Dumnezeu când mi-am pierdut copilul?” Iar preotul răspunde: „Dumnezeu a fost în lacrimile tale”. Este expresia care ne arată că Dumnezeul nostru nu este distant și că dacă n-ar fi lângă noi în momentele de suferință n-am putea rezista. Evlavia noastră populară a închegat atât de frumos această prezență mângâietoare a lui Hristos în viața noastră prin cuvintele unei cântări:

Când te afli-n valuri grele
Nu cârti și nu uita,
Cel ce-a potolit furtuna știe de durerea ta.
Când îți mor ființe scumpe,
Nu te teme, nu uita,
Cel ce morții înviază
Vede și durerea ta.
Roagă-te și crede,
Cel ce totul vede,
Nu te va lăsa. Amin!

29.09.2019 Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe Munte- Iubirea vrăjmașilor)

Astăzi, 29.09.2019, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Cuv. Chiriac Sihastrul și a Sf. Mc. Petronia. Tot în această Duminică, a 19-a după Rusalii, ni se prezintă pericopa evanghelică legată de iubirea vrăjmașilor, rostită de către Mântuitorul în cadrul Predicii de pe Munte. La biserica noastră, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop și Preacucernicul Părinte Petru Brisc. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de către Preacucernicul Părinte Petru Brisc.


Evanghelia Zilei (Luca 6, 31-36):

„Zis-a Domnul: Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea. Și, dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; și, dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii fac același lucru; iar dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai. Însă voi iubiți-i pe vrăjmașii voștri și faceți-le bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi. Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este.”



„De aproape 2000 de ani Îl auzim pe Hristos propovăduind iubirea, și totuși, paradoxal simțim că oamenii se iubesc din ce în ce mai puțin.”

Vedem periodic că glasul Sfintei Evanghelii, glasul lui Hristos ne aduce aminte despre porunca nouă a iubirii. În această Duminică a 19-a după Rusalii, în care am ascultat o mică parte din predica lui Hristos, avem în centrul ei chemarea și porunca de a ne iubi inclusiv vrăjmașii. Porunca iubirii exista încă din Vechiul Testament, dar cu o anumită limită. Se spunea în Legea Veche să-l iubești pe aproapele tău, dar nu se rezuma această poruncă la toți oamenii. Știm că multă vreme în Vechiul Testament, Legea Talionului a fost legea de căpătâi. În alte religii nu putem vorbi nici măcar puțin de porunca iubirii. Legea iubirii adusă și propovăduită de Hristos este legea cea nouă a creștinilor. Aceasta este nouă deoarece Hristos ne spune că trebuie să îi iubim inclusiv pe cei care ne doresc răul. Iubirea adusă de Hristos este punctul culminant al creștinismului și punctul cel mai clar de diferențiere față de orice altă religie.


La iubirea vrăjmașilor însă Hristos ajunge treptat și începe atât de frumos „Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea”. Din aceste cuvinte avem noi proverbul de astăzi „Ce ție nu-ți place altuia nu-i face”. Hristos a spus mai mult decât atât. El nu a spus să le facem oamenilor ceea ce ne fac și ei nouă, ci a spus „Precum voiți”. Ce ai vrea ca semenul tău să îți facă ție, acel lucru trebuie să i-l faci tu lui. Trebuie să te gândești ce ai vrea de la semenii tăi, și ceea ce ai vrea trebuie să oferi. În logica lui Hristos, astăzi ne întreabă: „Și, dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; și, dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii fac același lucru; iar dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai.” Nu spune Hristos că aceste lucruri nu sunt bune, ci spune că sunt insuficiente. El nu a rămas doar la nivel teoretic în exprimarea Sa, ci „Atât de mult a iubit lumea, încât S-a dat pe Sine pentru ea”. Cu toate că lumea Îl respinge pe Hristos El moare pentru lume, aceasta fiind măsura iubirii supreme. De aceea, în momentul răstignirii Hristos Se roagă pentru cei ce-L răstignesc, știind că omul trebuie să iubească și nu să dușmănească.

Marea întrebare a evangheliei de astăzi cred că este următoarea: Putem noi să ajungem la măsura de a ne iubi inclusiv vrăjmașii? Oare nu cere Dumnezeu ceva prea mult de la noi? Această poruncă oare nu este doar un ideal care nu merge în viața de zi cu zi?

Putem să schițăm o anumită formă de răspuns la aceste întrebări. Aș porni de la definiția lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură care este următoarea: „Dumnezeu este iubire”. Dacă mergem la Cartea Facerii vedem că Dumnezeu ne-a creat în urma sfatului Sfintei Treimi spunând: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră”. Dacă noi suntem făcuți după chipul Sfintei Treimi înseamnă că și noi putem iubi după acest model. Înseamnă că noi suntem , așa cum spun Sfinții Părinți, „înrudiți cu Dumnezeu”. De aceea Ioan Evanghelistul a spus în prima sa epistolă sobornicească: „Cel ce iubește este din Dumnezeu”.

Doresc să aduc în fața dumneavoastră două argumente de iubire a vrăjmașilor. Primul este de fapt o descriere a creștinilor din primele secole, dintr-o scrisoare din secul II numită Epistola către Dioclet. Autorul acestei scrisori este necunoscut, însă obiectul ei era un păgân care auzise despre creștini și dorea să afle mai multe despre viața lor. Unul dintre creștini îi scrie o scrisoare și îi descrie viața lor astfel: „Creștinii deși sunt pe pământ, parcă trăiesc în cer. Ei iubesc pe toți oamenii, deși sunt prigoniți de către toți. Ei se roagă pentru toți oamenii, deși sunt ocărâți de către toți. Deși trăiesc într-o patrie pământească, pare că patria lor este una cerească”. Iată că în viața creștinilor de atunci exista o identificare cu iubirea inclusiv a vrăjmașilor.

Apoi, al doilea exemplu este din țara noastră, din perioada regimului trecut, când în temnițele comuniste au fost și persoane chinuite și condamnate pe nedrept. Una dintre ele a fost Mircea Vulcănescu, care moare de tânăr în închisoarea din Aiud în anul 1952, dar pe patul morții nu are cuvinte de ură față de cei care l-au chinuit, ci rostește memorabilele cuvinte „Să nu ne răzbunați”. Bineînțeles că exemplele ar putea fi multe, dar acestea ne spun că a iubi este în ființa noastră prin creație, iar prin Botez am primit puterea de a iubi jertfelnic, până la a-ți da viața pentru semenii tăi.

De aceea, închei prin cuvintele Fericitului Augustin care a fost întrebat la un moment dat: „De ce să iert un om rău?” Fericitul Augustin răspunde foarte frumos: „Ca să nu fiți doi oameni răi. Această întrebare trebuie să ne pună și pe noi pe gânduri, deoarece răului nu trebuie răspuns cu rău, pentru că acest circuit al răului va continua. Dacă răspundem cu bine acestui circuit al răului credem că formăm un alt lanț, al binelui, iar cel ce face binele și iubește este din Dumnezeu și se va întâlni cu El, în Împărăția Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. Amin!

22.09.2019 Duminica a 18-a după Rusalii (Pescuirea minunată)

Astăzi, 22.09.2019, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Ierarh Mc. Teodosie de la Mănăstirea Brazi, Mitropolitul Moldovei și a Sf. Sfințit Mc. Foca, episcop de Sinope. Tot în această zi prăznuim Duminica a 18-a după Rusalii, în care ni se prezintă pescuirea minunată. La Biserica noastră, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop și Preacucernicul Părinte Petru Brisc. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de către Preacucernicul Părinte Petru Brisc, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop. De asemenea, ziua de astăzi are o importanță deosebită deoarece Preotul nostru paroh Ionuț Pop își va sărbători ziua de naștere Joi, 26 Septembrie. Cu această ocazie, întreaga biserică i-a urat un gând bun de „La mulți ani!”. Îi urăm cu toții sfinției sale ani mulți cu spor duhovnicesc, putere de muncă și păstorire vrednică în această frumoasă parohie!



Evanghelia Zilei (Luca 5, 1-11):

„În vremea aceea ședea Iisus lângă lacul Ghenizaretului și a văzut două corăbii oprite lângă țărm, iar pescarii ieșiseră din ele și-și spălau mrejele. Intrând în corabia care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puțin de la uscat; apoi, șezând în corabie, învăța din ea mulțimile. Iar când a terminat de vorbit, i-a zis lui Simon: depărteaz-o la adânc și aruncați mrejele voastre, ca să pescuiți. Atunci, răspunzând Simon, I-a zis: Învățătorule, toată noaptea ne-am ostenit și nimic n-am prins; dar, la porunca Ta, voi arunca mreaja. Și, făcând ei așa, au prins mulțime mare de pește, încât li se rupeau mrejele. Deci au făcut semn tovarășilor, care erau în cealaltă corabie, ca să vină să le ajute. Și au venit și au umplut amândouă corăbiile, de erau gata să se scufunde. Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la picioarele lui Iisus și I-a zis: du-Te de la mine, Doamne, căci sunt om păcătos; pentru că îl cuprinsese spaimă pe el și pe toți cei care erau cu el, din pricina pescuitului atâtor pești pe care îi prinseseră; tot așa și pe Iacob și pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau tovarășii lui Simon. Atunci Iisus a zis către Simon: nu-ți fie frică; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Și, trăgând corăbiile la uscat, au lăsat totul și au mers după Dânsul.”



În cuvântul de învățătură, Preacucernicul Părinte Ionuț Pop a vorbit despre importanța Sfintelor Evanghelii, explicând mai apoi contextul în care Hristos a săvârșit minunea prezentată nouă astăzi, Pescuirea minunată, iar în final, a împărțit minunea pescuirii minunate în două tablouri intitulate: Lucrul fără Dumnezeu este degeaba, respectiv, Osteneala împreuna cu Dumnezeu.

Sfintele Evanghelii sunt cărți care se află la hotarul dintre omenesc și dumnezeiesc. Ele sunt scrise de mână omenească sub inspirație de la Dumnezeu, conducându-l pe om pe calea cunoașterii lui Dumnezeu, respectiv pe calea mântuirii.

Evanghelia de astăzi ne prezintă o minune deosebit de frumoasă intitulată Pescuirea minunată. Trebuie să știm că această minune a fost săvârșită de către Mântuitorul în primele Sale ieșiri în care propovăduia cuvântul lui Dumnezeu în fața oamenilor. Încă de la început Mântuitorul a avut o mare trecere la lume, probabil și datorită minunilor pe care le săvârșea, încât spun evangheliștii că se aduna mulțime multă, îmbulzindu-L pe Acesta. Protagoniștii evangheliei de astăzi sunt niște pescari săraci, amărâți, care toate noaptea au pescuit pe două corăbii și nu au prins nimic. În momentul în care Hristos a început să vorbească s-a umplut acel loc de oameni încât El nu se mai auzea aproape deloc. Din acest motiv a preferat să se urce într-o corabie și l-a rugat pe Simon Petru s-o depărteze puțin de la mal, ca să poată vorbi. Fostul profesor de Noul Testament de la Facultatea de Teologie din Sibiu, Marcu, făcea o paralelă între această barcă și locul de unde vorbea Hristos, spunând că: „Iată, Hristos a vorbit de la un amvon plutitor”. Mântuitorul se afla pe acea Mare a Galileii, pe acele portulețe mici și rotunde, și cred că îndepărtându-Se puțin de mal, datorită apei, se amplifica sunetul și se auzea mai tare, putând astfel să fie auzit de către mai mulți oameni.

În acea vreme, toată Țara Sfântă aștepta venirea lui Mesia, a unui învățător care să facă lumină în învățătura pe care o aveau ei preluată din Vechiul Testament. În momentul în care Hristos Și-a început activitatea publică, păcatul, idolatria, imoralitatea erau în floare. Nu știau pe care cale să meargă. Legea politică a influențat foarte mult legea religioasă, încât omul era pe calea pierzării. Hristos a început propovăduirea urmând cuvintele Sfântului Ioan Botezătorul: „Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor”. Hristos avea atâta trecere la oameni încât mii de oameni se adunau împrejurul Său, simțindu-L ca pe un adevărat Învățător de Lege, neștiind că de fapt El este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”.

Aș împărți această minune de astăzi în două tablouri: Lucrul fără de Dumnezeu este degeaba, iar cel de al doilea Binecuvântarea ostenelii dimpreună cu Dumnezeu.

Evangheliștii Luca, Ioan și Matei vorbesc despre această pescuire. Cele două corăbii au fost toată noaptea să pescuiască, deoarece din aceasta trăiau. Nu doar că peștele prins era hrana cu care supraviețuiau, dar îl și vindeau pentru a mai câștiga ceva. În acea noapte nu au prins nimic, și aflăm că ei își curățau mrejele, fiind supărați pentru nereușită. Cel mai atent și apropiat de aceștia era Simon Petru, Apostolul și ucenicul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În momentul în care Hristos Îi spune: „Depărteaz-o la adânc și aruncați mrejele voastre, ca să pescuiți. Atunci, răspunzând Simon, I-a zis: Învățătorule, toată noaptea ne-am ostenit și nimic n-am prins; dar, la porunca Ta, voi arunca mreaja”. Făcând o paranteză, noaptea se pescuiește mai bine deoarece mrejele se aruncă mai în adânc, iar peste zi se aruncă mai la suprafață. Așadar, dacă noaptea nu au prins nimic, slabe șanse să prindă ziua. „Și, făcând ei așa, au prins mulțime mare de pește, încât li se rupeau mrejele. Deci au făcut semn tovarășilor, care erau în cealaltă corabie, ca să vină să le ajute. Și au venit și au umplut amândouă corăbiile, de erau gata să se scufunde”.

În acele momente a avut loc de fapt și pescuirea primilor Apostoli. Mântuitorul îi spune lui Petru: „De acum înainte vei fi pescar de oameni”. Pe lângă acesta i-a chemat și pe fiii lui Zevedeu: Ioan și Iacov, iar mai târziu pe Andrei. Ei au lăsat toate, i-au urmat lui Hristos și au devenit ucenicii Lui. Așadar, vedem că mesajul primului tablou este foarte clar: fără Dumnezeu osteneala este degeaba. Aceștia s-au luptat toată noaptea și nu au prins nimic. Pentru noi, orice am face în lumea aceasta, dacă nu Îl avem pe Dumnezeu în viața și sufletul nostru este totul în zadar. Probabil pe moment ne îmbogățim, avem folos material, dar este trecător. Spune Evanghelistul Marcu: „Ce va folosi omului să câștige lumea întreagă dacă își va pierde sufletul său?”

Cel de al doilea tablou reflectă osteneala împreună cu Dumnezeu. Ascultând cuvântul lui Dumnezeu, primind învățătura Sa, li s-au umplut mrejele încât stăteau să se rupă, iar corăbiile aproape să se scufunde.


Iubiți credincioși,

Așa suntem și noi. Ne bucurăm de lucruri mărunte atunci când avem fericirea în suflet, pentru că fericirea vine de la Dumnezeu. Nu avem nevoie de atâta osteneală atunci când Dumnezeu este cu noi și ne arată calea pe care trebuie să mergem. Viața aceasta este oarecum trecătoare. Dar cât trăim în această lume? Părinții și bunicii noștri poate au trăit mai mult fără să aibe prea multe lucruri materiale, dar erau bucuroși seara în liniștea și în puterea rugăciunii, bucurându-se de o coajă de pâine. Astăzi avem casa plină, dar unde este Dumnezeu în ecuație? Oare tinerii de astăzi Îl vor mai avea inclus în activitatea zilnică, sau ca simplă noțiune pe Dumnezeu? Care va fi scopul următoarei generații? Fără tradiții, fără Sărbători și fără de Dumnezeu? Acum aplicăm foarte mult acele cuvinte protestante: Pot să mă rog oriunde, deoarece Dumnezeu este pretutindeni. Dat fiind programul încărcat și ceea ce îți oferă ziua, cu ispitele, încercările și bucuriile ei, este foarte greu să Îl mai introduci pe Dumnezeu în programul tău.

În încheiere vreau să vă reamintesc acele cuvinte frumoase din Cocoșatul de la Notre Dame. Este vorba despre bunicuța care se ruga într-o mare îmbulzeală în fața icoanei, spunând: „Doamne, fă-i pe oameni mai îngăduitori și mai iubitori unii față de alții”.

Cred că acest lucru îl dorește și Dumnezeu de la noi: să fim mai buni, mai îngăduitori și mai iubitori unii față de alții și mai ales, către Dumnezeu. Amin!

15.09.2019 Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii și urmarea lui Hristos)

Astăzi, 15.09.2019, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Ier. Iosif cel Nou de la Portoș, mitropolitul Banatului, a Sf. Mare Mc. Nichita și a Sf. Ier. Visarion, arhiepiscopul Larisei. Tot în această Duminică, de după Înălțarea Sfintei Cruci, suntem chemați de Mântuitorul prin glusului Evanghelistului Marcu la Luarea Crucii și urmarea Lui. La biserica noastră, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de către Preacucernicul Părinte Petru Brisc.





Evanghelia Zilei ( Marcu 8, 34-38; 9,1):

„Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape viața, o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru Mine și pentru Evanghelie, acela o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.”




Duminica aceasta ne propune spre meditație una dintre cele mai scurte și profunde pericope evanghelice: Luarea Crucii și urmarea lui Hristos. Unii tâlcuitori spun că această pericopă reprezintă toată învățătura lui Hristos rezumată în modul cel mai restrâns.

Înainte de a medita asupra luării crucii, aș dori să stăruim asupra două întrebări pe care Hristos le pune în evanghelia de astăzi, dar la care nu răspunde. După îndemnul luării crucii, Hristos ne întreabă: „Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă dacă își pierde sufletul? Sau ce ar putea da omul în schimb pentru sufletul său?” Valoarea sufletului este una neprețuită, iar bunurile materiale nu pot astâmpăra foamea și setea sufletească. Sufletul nu este o parte din noi, ci este constitutiv ființei noastre. De aceea, când sufletul se desparte de trup, trupul moare. Hristos ne propune astăzi să medităm și asupra valorii sufletului nostru, dar mai exact asupra formulei „Omul este chipul lui Dumnezeu”. Aceasta înseamnă că omul a fost înzestrat cu anumite daruri alese, printre care se numără și sufletul cu însușirile sale: rațiune, sentiment și voință. A mai fost înzestrat cu libertate și cu darul comuniunii între noi oamenii și între noi și Dumnezeu.

La romani era obiceiul ca atunci când doi prieteni se despărțeau pentru o perioadă mai lungă, luau o monedă și o rupeau în două, iar atunci când se reîntâlneau, ca semn al prieteniei și al recunoașterii, puneau cele două jumătăți din nou împreună. Așa a făcut Dumnezeu cu noi, dându-ne chipul Său. Ne-a dat aceste daruri alese, pentru ca noi lucrând cu ele să ajungem la asemănarea cu El. Deci chipul lui Dumnezeu în om este acest dar suprem al înrudirii și prieteniei noastre cu El, iar noi trebuie să trăim în așa fel încât Hristos să se recunoască în acest chip, în sufletul nostru.

Apoi, în firea omului există această dorință de a aduna, de a se desăvârși. Dorința în parte este justificată, deoarece trupul nu este ceva rău în sine. Materia din care suntem creați nu este una simplă, ci este purtătoare de suflet. A-ți dori perfecționarea este o înclinație specifică omului. Atunci de ce ne întreabă Hristos: „Ce îi folosește omului dacă câștigă lumea întreagă, dar își pierde sufletul?” Problema este când toată viața devine o alergătură doar pentru împlinirea materială, iar partea spirituală nu te mai preocupă deloc. Materia te poate bucura pe moment, dar nu-ți poate da fericirea. Foamea și setea sufletească se astâmpără doar prin mijloace spirituale. Ne aducem aminte de bogatul căruia i-a rodit țarina, care s-a gândit să își construiască hambare mai mari pentru a putea strânge toate roadele și a început să vorbească cu sufletul său: „Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani. Mănâncă, bea și te veselește”. Dumnezeu însă îl face nebun și îi spune: „Nebune, în noaptea aceasta voi cere de la tine sufletul, iar toate câte sunt ale tale, ale cui vor fi?” A crezut că lucrurile materiale sunt o hrană și o băutură sufletească, vorbind cu sufletul ca și cum ar avea nevoie de cele din hambar. Sufletul însă are nevoie de curăție, de pace, de liniște.

Evanghelia de astăzi, cunoscută pentru îndemnul de a ne lua crucea și a-L urma pe Hristos, aduce în fața noastră cuvinte grele: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”. Ne aducem aminte că Hristos vorbea la un moment dat tot despre sinele nostru, dar nu să ne lepădăm de el, ci spunând să îi iubim pe semenii noștri ca pe noi înșine. Sinele în această pericopă evanghelică se referă la eul egoist. Omul care vrea să-L urmeze pe Hristos în primul rând trebuie să renunțe la egoismul său, să nu se vadă doar pe el, ci să-i vadă și pe semenii săi. Apoi, dacă ne lepădăm de eul egoist, trebuie să ne luăm crucea vieții și să-L urmăm pe Hristos. Viața este o cruce, iar crucea nu este doar suferință așa cum credem noi. Viața ca o cruce înseamnă să îți descoperi responsabilitatea din viața ta. Se spune că la un moment dat un băiețel l-a întrebat pe bunicul său: „Bunicule, care-i cea mai grea povară pe care o poate trăi un om?” Iar bunicul i-a răspuns: „Cea mai grea povară este să te uiți în viața ta și să vezi că n-ai pe nimeni în grijă”. Dumnezeu când ne-a adus la existență ne-a dat și responsabilități, pe care nu trebuie să le neglijăm. A-ți lua crucea și a-I urma lui Hristos înseamnă a-ți asuma viața ca dar a lui Dumnezeu cu toate bucuriile, neajunsurile, și cu toate responsabilitățile ei.

Despre lumea și viața ca dar, aș aminti exemplul marelui nostru teolog, Părintele Dumitru Stăniloae. În tinerețile sale a avut un mare necaz. Dintre cei 3 copii pe care Dumnezeu i-a dat, 2 au trecut la cele veșnice: unul la câteva zile de la naștere, iar o fiică în jurul vârstei de 14 ani. El, în cugetările sale încearcă să-și explice suferința, crucea vieții, dând un răspuns cu titlul „Lumea ca dar al lui Dumnezeu și crucea peste acest dar”, spunând: „Când prețuiești mai mult darul decât pe dăruitor, Dumnezeu îți ia darul”. Lumea aceasta cu toată frumusețea ei și viața aceasta trebuie să o ducem tot spre Dumnezeu. În bucuria vieții noastre, să nu uităm că darurile din viața aceasta trebuie să ne ducă tot la dăruitor.

Viața ca o cruce trebuie să ne ducă înspre Dumnezeu, înspre Hristos, Cel care și-a purtat crucea vieții și acum o poartă împreună cu noi, pe drumul către Împărăția Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. Amin!

08.09.2019 Nașterea Maicii Domnului. Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci

Astăzi, 08.09.2019, Biserica Ortodoxă Română sărbătorește Nașterea Maicii Domnului. Tot în această Duminică, dinaintea Înălțării Sfintei Cruci, ne este prezentată convorbirea lui Iisus cu Nicodim. La biserica noastră, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop și Preacucernicul Părinte Petru Brisc. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de către Preacucernicul Părinte Petru Brisc.




Evanghelia Zilei
(Luca 10, 38-42; 11, 27-28):

"În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei. Și ea avea o soră ce se numea Maria, care, așezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire și, apropiindu-se, a zis: Doamne, oare nu socotești că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i, deci, să-mi ajute. Și răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijești și pentru multe te silești, dar un singur lucru trebuie: căci Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la ea. Și, când zicea El acestea, o femeie din mulțime, ridicând glasul, I-a zis: Fericit este pântecele care Te-a purtat și fericit este pieptul la care ai supt! Iar El a zis: Așa este, dar fericiți sunt și cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc pe el."

01.09.2019 Începutul anului bisericesc. Duminica a 11-a după Rusalii (Pilda datornicului nemilostiv)

Astăzi, 01.09.2019, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Cuv. Dionisie Exiguul și a Sf. Cuv. Simeon Stâlpnicul. De asemenea, în această Duminică, a 11-a după Rusalii, ni se prezintă Pilda datornicului nemilostiv. Tot astăzi, în prima zi a lunii Septembrie, sărbătorim începutul anului bisericesc. La biserica noastră, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop și Preacucernicul Părinte Petru Brisc. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de către Preacucernicul Părinte Petru Brisc, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop.




Evanghelia Zilei (Matei 18, 23-35):

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Asemănatu-s-a Împărăția cerurilor omului împărat care a hotărât să facă socoteala cu slugile sale. Și, începând să facă socoteala, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanți. Dar, neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el și femeia lui și copiii și toate câte are, ca să se plătească datoria. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Stăpâne, îngăduiește-mă și-ți voi plăti ție tot! Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul și i-a iertat și datoria. Dar, ieșind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el și care-i datora o sută de dinari. Și, punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: Plătește-mi ce ești dator! Deci, căzând cel ce era slugă ca și el, îl ruga zicând: Mai îngăduiește-mă și îți voi plăti! Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând cele petrecute, s-au întristat foarte mult și, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum și eu am avut milă de tine? Și, mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor până ce-i va plăti toată datoria. Tot așa și Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă fiecare dintre voi nu va ierta greșelile fratelui său, din toată inima.”



În cuvântul de învățătură, Preacucernicul Părinte Ionuț Pop a abordat tema iertării din evanghelia de astăzi. Mântuitorului Iisus Hristos a vorbit prin multe feluri în activitatea Sa publică. A vorbit prin cuvântări, și avem ca exemplu Predica de pe Munte, din care aflăm prin Evanghelistul Matei adevărul dogmatic despre Împărăția lui Dumnezeu. Apoi, Hristos ne vorbește prin rugăciune. Îl amintim pe Evanghelistul Ioan care ne vorbește despre unitate și credința în Dumnezeu prin cuvintele „Ca toți să fie una”. Ne mai vorbește Mântuitorul Iisus Hristos prin minuni, fiind cel mai concludent mod de a-și arăta dumnezeirea. Nu în ultimul rând, ne vorbește prin parabole. Parabolele sunt acele pilde sau istorioare scurte, pe înțelesul tuturor, care plac foarte mult ascultătorilor.

În Duminica de astăzi, Mântuitorul Iisus Hristos ne prezintă o parabolă deosebită. Din contextul evangheliei aflăm că era undeva în nord, în Ținutul Galileii, fiind aproape de locurile Lui natale. La un moment dat, intervine problema impozitului, deoarece un preceptor vine chiar la Mântuitorul și îi cere taxă. Era nemulțumit de acest lucru pentru că învățătorii și rabinii erau scutiți de taxe și impozite. În acel moment însă, Hristos face o minune. Îl trimite pe Petru să pescuiască un pește și îi spune: „În primul pește pe care îl vei prinde, vei găsi un statir”. Acest statir avea o valoare de 4 drahme, deci impozitul pentru două persoane: pentru Mântuitorul și pentru Petru, deoarece el a prins peștele. La un moment dat, Petru Îl aude pe Hristos spunând de multe ori cuvântul iertare și nedumerit Îl întreabă: „De ce trebuie să iertăm atâta? Noi avem Legea Talionului!” Iertarea la evrei pe o scară a valorilor era foarte redusă. Doar în anii sabatici se aplica într-un mod foarte moderat această lege a iertării. "Atunci Petru, apropiindu-se de El, I-a zis: Doamne, de câte ori va greși față de mine fratele meu și-i voi ierta lui? Oare până de șapte ori? Zis-a lui Iisus: Nu zic ție până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte." Cifra 7 la evrei reprezenta infinitul, ceva fără număr, pentru totdeauna. Nu cred că această cifră, de 70 de ori câte 7, adică 490, reprezintă ceva, ci reprezintă infinitatea. Imediat după acest episod, în acest context, Hristos rostește pericopa evanghelică de astăzi.

Am auzit o frumoasă lecție de iertare. Cu siguranță când ați citit această pericopă s-a trezit în dumneavoastră un sentiment de revoltă, împotriva celui care a fost iertat, dar el nu a putut să-l ierte pe apropiatul său. Evanghelia este foarte simplă și clară. Stăpânul nu este nimeni altul decât Dumnezeu. Lucrătorii suntem noi toți, care suntem datori lui Dumnezeu pentru viața noastră, pentru fapte și așa mai departe. Se remarcă însă cel de al 4-lea personaj, numit personajul corectiv, cel care îl anunță pe stăpânul de cele întâmplate. Reacția stăpânului este firească și oarecum nu putem să înțelegem rațiunea celui de al 2-lea datornic. Nu știm cum a acumulat o asemenea datorie, însă i-a părut rău pentru acest lucru, s-a căit și a cerut îndurare, iar stăpânul l-a iertat. Vedeți cât de mult iartă Dumnezeu? Nu știm dacă astăzi am fi aici, dacă Dumnezeu nu ne-ar ierta nouă păcatele zi de zi.

Hristos ne condiționează și pe noi să iertăm ca să fim iertați, precum rostim în Rugăciunea Domnească: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Dacă dorim ca Dumnezeu să ne ierte păcatele, trebuie să iertăm și noi greșelile celorlalți. Chiar și în momentul în care Hristos a fost răstignit ne-a iertat spunând: ”Iartă-I Doamne, ca nu știu ce fac. „

Intervine următoarea întrebare: Până când ne iartă pe noi Dumnezeu?


Iubiți credincioși,

Dumnezeu ne iartă până în momentul judecății. Atunci vom primi sentința pentru faptele noastre.

Omul zilelor noastre are obiceiul să judece atât de mult. Bârfa a ajuns atât de importantă astăzi, încât ne descalificăm total în fața lui Dumnezeu. Cel de al 4-lea personaj al evangheliei de astăzi, personajul corectiv, cel care ajută de fapt, a mers și i-a spus stăpânului făcând dreptate. Astăzi lipsește acest personaj. Nu trebuie să judecăm, ci doar să corectăm dacă avem bunăvoință. Dumnezeu este judecătorul fiecărei persoane în parte.

La Înmormântare rostim o rugăciune pentru cei plecați, care sună așa: „Și îi iartă lui tot ce a greșit cu cuvântul, cu lucrul și cu gândul”. Aceeași valoare are și cuvântul ca și gândul sau ca și fapta.

Sfântul Vasile cel Mare spune referitor la această pericopă evanghelică: „Încetează a te mai scuza fără rost, arătând că și alții păcătuiesc. Nu lăsa timp liber minții tale ca să cerceteze slăbiciunile altora, ci ia seama la tine însuți, adică îndreptează ochiul și urechile tale ca să te cerceteze pe tine bine”.

În același context Fericitul Ieronim spunea: „Nu bârfi pe alții, nici nu te crede sfânt dacă sfâșii pe alții cu clevetirile tale, căci adesea se întâmplă să blamăm pe alții tocmai de noi înșine ceea ce facem”.

În unul din marile romane ale lumii, Mizerabilii lui Victor Hugo, personajul Jean Valjan în tinerețile sale a furat o pâine. Pentru această greșeală a primit 19 ani de condamnare la muncă în ocnă. Condamnarea aceasta atât de aspră nu a făcut decât să îl înrăutățească. Abia aștepta să iasă de acolo ca să poată fura lucruri mai mari, cu greutate. După ce a ieșit a furat din casa unui episcop metale prețioase. A fost prins, iar în momentul în care episcopul a fost chemat la poliție să îl recunoască pe făptaș, a spus: „Degeaba m-ați chemat să-l văd. Eliberați-l pentru că eu am vrut să-i dau aceste obiecte”. Bineînțeles că nu a fost așa, însă bunătatea naște bunătate.

De aceea, ne aflăm la început de an bisericesc. Să privim înainte și să-L primim pe Hristos în această lege pe care o aduce: a iertării și a iubirii depline, pentru noi, pentru viața și mântuirea noastră. Amin!

18.08.2019 Duminica a 9-a după Rusalii (Umblarea pe mare - Potolirea furtunii)

Astăzi, 18.08.2019, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Mc. Flor și Lavru. Tot în această Duminică, a 9-a după Rusalii, ne este prezentată Umblarea pe mare a Mântuitorului și Potolirea furtunii. La biserica noastră, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Petru Brisc.




Evanghelia Zilei (Matei 14, 22-34):

"În vremea aceea Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie și să treacă înaintea Lui pe țărmul celălalt, până ce va da drumul mulțimilor. Iar El, dând drumul mulțimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Și făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era deja în mijlocul mării, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă, și de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți. Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă și a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut și, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat și i-a zis: Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Și suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu. Și, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului."



Suntem în această Duminică, a noua după Sfintele Rusalii, o Duminică în care continuăm pericopa evanghelică de Duminica trecută, atunci când Hristos a săturat mulțimile prin înmulțirea pâinilor și a peștilor. Oamenii apoi L-au căutat pe Hristos însă nu sincer, au vrut să Îl facă împărat, dar Hristos îi mustra spunându-le: "Adevărat vă spun vouă: mă căutați nu pentru că voi credeți în Mine, ci pentru că voi ați mâncat pâine și v-ați săturat". Mai mult, în aceste momente Mântuitorul află că Ioan Botezătorul a fost decapitat și simte nevoia să se întoarcă în singurătate și să se roage, iar pe Apostoli îi trimite pe cealaltă parte a mării. Această mare a Tiberiadei era de fapt un lac, cu o lățime de aproximativ 10-12 kilometri. În mod normal, în 4 ore cu o corabie se poate străbate acest lac. Apostolii, se pare că nici ei nu prea înțeleseseră minunea pentru că ne spune Sfântul Evanghelist Marcu că minunea de astăzi, minunea la care am fost părtași prin glasul Sfintei Evanghelii și anume "Umblarea lui Hristos pe mare și potolirea furtunii" este tocmai o minune săvârșită pentru Sfinții Apostoli, pentru ca ei să își întărească credința și pentru că ei să Îl proclame pe Hristos, Fiu al lui Dumnezeu. De aceea Hristos după înmulțirea pâinilor pare trist, pentru că mesajul Său nu a fost înțeles așa cum dorea El.

Îi vedem pe ucenici aproape de zorii zilei tulburați pentru că pe mare era furtună. Hristos vine umblând pe mare și așa cum poate ni s-ar părea și nouă, ei cred că văd o nălucă. Tocmai de aceea Apostolul Petru pune la încercare prezența lui Hristos și intră într-un dialog și Îi spune: "Doamne, dacă ești Tu poruncește să vin la Tine". Hristos îl cheamă, iar Apostolul Petru pășește și el pe mare ca pe uscat, deci nu umblă doar Hristos pe mare ci și unul dintre Apostoli. Apostolul Petru însă la un moment dat nu mai privește spre Hristos, privește spre mare și atunci începe să se scufunde și strigă din adâncul inimii sale: "Doamne scapă-mă" iar Hristos îi întinde mâna, îl ceartă și îi spune: "Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?". Așadar, face această minune mai mult pentru Sfinții Apostoli, iar atunci când urcă în corabie, Apostolii toți la unison proclamă și spun: "Cu adevărat Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu." Este prima proclamare solemnă și totală din partea tuturor Sfinților Apostoli, a lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu.

Pericopa evanghelică de astăzi are niște profunzimi ale ei, care sunt foarte actuale și pentru noi cei de astăzi. În limbajul bisericesc, adeseori viața este numită mare. Una dintre cântările Înmormântării spune așa: "Marea vieții văzând înălțându-se viforul ispitelor, la limanul Tău caut mântuire". Viața este comparată cu o mare învolburată pentru că așa cum în largul mării de multe ori nu ai certitudinea, nu ai siguranța, tot așa în viața de zi cu zi ispitele, necazurile, nevoile, problemele zilnice se înalță ca niște valuri. Atunci când te încrezi în Dumnezeu oricât de mari ar fi valurile tu vei reuși, vei putea să treci marea învolburată a acestei vieți. Dar există o condiție foarte importantă: să nu îți iei ochii de la Hristos, să nu te depărtezi nici măcar cu privirea de El. Petru, în momentul în care și-a luat privirea de la Hristos, a început să se scufunde. Hristos însă trebuie să fie centrul vieții tale, nu așezat la periferie pentru că te vei scufunda, te vei înspăimânta de valurile acestei vieți, de necaz, de probleme, de nevoi, dar dacă nu vei pierde privirea lui Hristos vei reuși. Nu ajunge ca Hristos să fie doar o prezență pasivă în viața noastră. Trebuie să ne încredem în El și mai ales să fie centrul vieții noastre.

Poți la un moment dat să fii sub acest val al ispitelor și să te pierzi, să te înspăimânți, să nu Îl mai pui pe Dumnezeu în centrul vieții tale și atunci să înceapă scufundarea. Totuși, cât de important este mesajul evangheliei de astăzi pentru cel care strigă către Dumnezeu: "Doamne scapă-mă!" Pentru cel care se roagă sincer în fața lui Dumnezeu din adâncul inimii sale, Dumnezeu vine și îl ia de mână și pășește cu el în corabia vieții sale. Hristos nu așteaptă de la noi cele mai complicate cuvinte, ci le așteaptă pe cele mai sincere, care vin din inimă.

Sfântul Serafim de Sarov spunea că „Trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu cu primele cuvinte care ne vin în minte, pentru că acelea sunt cuvinte care vin din lumina harului”.

Zilnic ar trebui să ne gândim că atunci când Îl avem pe Dumnezeu în viața noastră valurile vieții se liniștesc. Atunci când Dumnezeu devine ținta vieții tale, când strigi către El cu rugăciune sinceră, Dumnezeu te ia de mână și îți liniștește valurile vieții.

Aș vrea să mai medităm asupra unui aspect din evanghelia de astăzi, anume corabia. Pe lângă numeroasele ei simboluri, ea este simbolul Bisericii. De multe ori această corabie este cuprinsă de valuri și furtună, așa cum Biserica în istoria ei a fost măcinată de nenumărate ispite. În această corabie însă, cârmaciul este Hristos. De aceea, în Biserică omul găsește pacea, deoarece Hristos este capul ei. Biserica este o instituție divino-umană. Este umană deoarece noi oamenii facem parte din ea și dumnezeiască deoarece Hristos este capul ei și Duhul Sfânt lucrează în ea. Este importantă această corabie, deoarece atunci când tu ești obosit, cineva poate să vâslească în locul tău.

Un preot constată la un moment dat că un credincios nu mai frecventează Biserica. Atunci, preotul îl cercetează la casa lui într-o zi de iarnă. Omul stătea în fața focului, iar preotul a făcut un gest: a luat un cărbune din sobă și l-a pus deoparte. Logic, încet cărbunele a pierdut culoarea, focul, până când aproape s-a stins. Atunci preotul a luat din nou cărbunele, l-a pus în foc, s-a aprins iar și i-a spus omului: Acest cărbune și-a pierdut existența când l-am scos dintre ceilalți, dar când l-am pus din nou între ceilalți a început să strălucească. Vino în casa lui Dumnezeu!

Atâta timp cât facem parte din acest trup al lui Hristos strălucim toți, avem un sens și suntem plini de viață. Dacă te rupi de trupul lui Hristos nu mai poți să ai viața întru tine, pentru că aceasta este definiția biblică a Bisericii: Biserica este trupul lui Hristos.

De aceea, este foarte important să rămânem în această corabie. Nu vă fie teamă că se scufundă. Poate fi măcinată de valuri, dar nu se scufundă deoarece Hristos este cârmaciul ei, și El a spus:” Nu te teme turmă mică”! Nu a spus că trebuie să fim mulți. A profețit spunând că vom fi din ce în ce mai puțini, dar El mereu în mijlocul nostru. Dacă suntem în corabia lui Hristos si El este cârmaciul nu ne vom teme, așa cum spune psalmistul David în Psalmul 22 versetul 4: "Nu mă voi teme de umbra morții, pentru că Tu Doamne cu mine ești". Amin!

11.08.2019 Duminica a 8-a după Rusalii (Înmulțirea pâinilor)

Astăzi, 11.08.2019, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Nifon, Patriarhul Constantinopolului și a Sf. M. Mc. Arhid. Evplu. De asemenea, în această Duminică, a 8-a după Rusalii ni se prezintă minunea săvârșită de Mântuitorul prin înmulțirea pâinilor și a peștilor. La biserica noastră, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Petru Brisc și Preacucernicul Părinte Diacon Cristian Iura. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de către Părintele Diacon Cristian Iura, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop.



Evanghelia Zilei (Matei 19, 14-22):

"În vremea aceea Iisus a văzut mulțimea de oameni și I s-a făcut milă de ei și a vindecat pe bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El și I-au zis: Locul este pustiu și vremea, iată, a trecut; deci, dă drumul mulțimilor ca să se ducă în sate să-și cumpere mâncare. Iisus, însă, le-a răspuns: N-au trebuință să se ducă; dați-le voi să mănânce. Iar ei I-au zis: Nu avem aici decât cinci pâini și doi pești. Și El a zis: Aduceți-Mi-le aici. Și poruncind să se așeze mulțimile pe iarbă și luând cele cinci pâini și cei doi pești, și privind la cer, a binecuvântat și, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii, mulțimilor. Și au mâncat toți și s-au săturat și au strâns rămășițele de fărâmituri, douăsprezece coșuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbați, afară de femei și de copii. Și îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie și să treacă înaintea Lui pe țărmul celălalt, până ce El va da drumul mulțimilor."




Dacă privim ceasul, vedem secundele care marchează trecerea timpului. Dacă privim soarele, vedem răsăritul și apusul care se integrează în același sens. Dacă privim la viața noastră, vedem cum și noi ne integrăm în același proces al trecerii timpului, toate acestea fiind după pravila și rânduiala de la Dumnezeu.

Iubiți credincioși,

În această Duminică, a 8-a după Rusalii, Hristos săvârșește o minune, de data aceasta nu cu omul, ci cu natura, înmulțind 5 pâini și 2 pești. La un apus de soare Hristos se afla în pustie împreună cu o mulțime multă. Nu știm exact numărul lor, dar îl putem deduce. Evanghelia ne spune că erau 5.000 de bărbați; fiecare dintre acești bărbați avea o soție, iar în vremea lor copiii erau mai mulți într-o casă. Punem doar doi copii într-o familie, și deja trecem de 15.000. Deprindem din context că Mântuitorul a vrut să se retragă în pustie și să fie singur, dar nici de data aceasta nu a reușit, deoarece oamenii văzându-L, au mers după El. Văzând atâta mulțime Hristos și-a dorit să le vorbească, și aflăm că „A văzut mulțimea de oameni și I s-a făcut milă de ei și a vindecat pe bolnavii lor”. Evangheliștii spun că această minune s-a întâmplat imediat după ce Irod a dat sentința și deja a fost pusă în executare tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Deci Iisus era trist deoarece Ioan Botezătorul îi era apropiat, îi era Înaintemergător și tocmai aflase că a plecat din această lume. Evangheliștii nu sunt romancieri, nu ne prezintă un tablou psihologic despre starea Mântuitorului și a celor aflați acolo. Ne prezintă doar fapte și acțiunile care de desfășoară, punând accept pe activitatea, minunile și învățătura Mântuitorului.

Nu știm cât a vorbit Iisus mulțimii, dar făcându-se seară putem deduce că Hristos i-a copleșit, încât aceștia au uitat de timp, de casă, probabil de cei dragi, și au stat și au ascultat cuvântul lui Dumnezeu. Este foarte greu să captezi atenția unei mulțimi de oameni și să le vorbești câteva ore. În Țara Sfântă temperaturile sunt foarte ridicate, iar după o zi de stat fără apă și hrană în soare te deshidratezi. La un moment dat, Apostolii se apropie de Hristos și Îi spun: "Locul este pustiu și vremea, iată, a trecut; deci, dă drumul mulțimilor ca să se ducă în sate să-și cumpere mâncare". Hristos le răspunde:"N-au trebuință să se ducă; dați-le voi să mănânce". Ei spun: „Nu avem aici decât cinci pâini și doi pești.” Aceasta cu siguranță era hrana unui copil, pusă de către mama lui într-o gentuță, pentru a avea cu el merinde. Hristos le spune să aducă la El această hrană. O ia, o frânge în mai multe bucăți, ridică ochii spre cer, Îi mulțumește lui Dumnezeu și apoi se petrece minunea.

Am în minte un paralelism cu Betania, respectiv cu învierea lui Lazăr. Atunci a venit Hristos în Betania, însă prea târziu deoarece acesta deja murise. Sfinții părinți spuneau că nu întâmplător a ajuns mai târziu. Acolo, la rugămintea surorilor Marta și Maria, Hristos înainte să îl învie din morți, își ridică ochii spre cer, se roagă lui Dumnezeu Tatăl și Îi mulțumește. Vedem aici conlucrarea Persoanelor Sfintei Treimi. Am văzut prezența Sfintei Treimi în această săptămână la Schimbarea la Față. Vedem în continuare conlucrarea acestora, aceasta fiind existentă încă de la creație. În momentul în care Hristos Îi mulțumește Tatălui, se înmulțesc acele pâini și acei pești încât s-a săturat toată mulțimea, aproximativ 20.000 de persoane adunate acolo. Mai mult, au rămas 12 coșuri de fărâmituri, Hristos insistând să nu se piardă nimic din aceste coșuri.

Această minune a înmulțirii pâinii este practic o pregătire pentru Cina cea de Taină, pentru transformarea pâinii și a vinului în trupul și sângele Mântuitorului Iisus Hristos. Dacă toată ziua le-a vorbit despre Împărăția lui Dumnezeu, după această minune le vorbește despre pâinea care este trupul Său, și care se va da lumii. Noi săvârșim la fiecare Liturghie această prefacere a pâinii și a vinului în trupul și sângele lui Hristos. Pâinea, care este trupul lui Hristos nu se mai termină niciodată; este suficientă de atunci din vremea Mântuitorului, până peste mii de veacuri, până când Hristos va veni din nou să judece viii și morții.

Am în minte o poezie scrisă de Nechifor Crainic în anii de temniță, dar nepublicată, care se referă la pâinea noastră cea de toate zilele, în ea fiind vizibil Chipul lui Hristos. Câtă cinste oferă Mântuitorul pâinii noastre cea de toate zilele. Știm cu toții că mai demult pâinea nu era începută până când tatăl, capul familiei, nu făcea pe ea semnul Sfintei Cruci. Întotdeauna pâinea a avut o cinste deosebită, iar Hristos astăzi îi dă și mai mare cinste, prin înmulțirea ei. El nu înmulțește doar materia, ci ne pregătește pentru prefacerea pâinii în trupul și sângele Său, care niciodată nu se sfârșește. De aceea, credinciosul are datoria să își exercite dreptul și titlul de creștin prin Spovedanie, Împărtășanie, prin prezența la biserică și celelalte virtuți.

Această pildă atât de frumoasă și simplă ne găsește și pe noi în marea de oameni în care Hristos a înmulțit pâinea și peștii pentru toată lumea. Oamenii s-au hrănit sufletește toată ziua prin cuvântul lui Dumnezeu, și au uitat de trup, însă Dumnezeu S-a gândit și la trupul lor.

De aceea, cuvintele ,,Căutați mai întâi împărăția cerurilor și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33), se potrivesc foarte bine. În momentul în care punem pe primul plan materia, ne îndepărtăm de Dumnezeu și parcă nu ne săturăm, iar sufletul rămâne însetat și înfometat. Cum trupul are nevoie de hrană, și sufletul are nevoie de hrană duhovnicească, cu care ne hrănim din cuvântul lui Dumnezeu și prin practicarea cerințelor pe care Dumnezeu le are.

Această înmulțire a pâinilor și a peștilor să fie pentru noi o încărcare spirituală și o apropiere de Dumnezeu, căutând mai întâi Împărăția lui Dumnezeu, iar toate celelalte ni se vor da nouă. Amin!

04.08.2019 Duminica a VII-a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum)

Astăzi, 04.08. 2019, Biserica Ortodoxă Română prăznuiește Aducerea moaștelor Sf. Cuv. Mc. Evdochia și face pomenirea Sf. 7 tineri din Efes și a Sf. Mc. Tatuil. De asemenea, în această Duminică, a 7-a după Rusalii, ni se prezintă evanghelia în care Hristos îi vindecă pe doi orbi și pe un mut din Capernaum. La biserica noastră, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de către Preacucernicul Părinte Petru Brisc și Preacucernicul Părinte Cristian Porumb. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de către Părintele Cristian Porumb, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de către Părintele Petru Brisc.



Evanghelia Zilei (Matei 9, 27-35):

„În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se țineau după El, strigând și zicând: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii și Iisus i-a întrebat: Credeți că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credința voastră fie vouă! Și s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeți, nimeni să nu știe. Dar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela. Și, plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Și, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulțimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Și Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor.”



Adeseori în viață ne trezim că alergăm după multe lucruri. Toți la un moment dat simțim că alergăm și căutam ceva. Cu toții avem un plan de viitor, o țintă spre care alergăm continuu. În textul scurt al evangheliei de astăzi am văzut doi oameni orbi care alergau după lumină. Ei alergau după lumina fizică pe care nu o aveau, dar aveau lumină în suflet, numindu-L pe Hristos „Fiul lui David”. Prin aceste cuvinte L-au mărturisit pe Hristos ca fiind Mesia, Cel mult așteptat. Îl urmează pe Hristos în casa din Capernaum, unde îi întreabă: „Credeți că pot să fac Eu aceasta?” Iar ei au răspuns: „Da, Doamne!” Foarte interesant faptul că Hristos nu îi vindecă, ci le propune un lucru riscant spunând: „După credința voastră fie vouă!”

Adeseori Hristos a folosit expresii riscante. În Rugăciunea Tatăl nostru, Hristos ne învață să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ierte, precum și noi iertăm. Așadar, dacă tu nu îi ierți pe ceilalți, practic Îl rogi pe Dumnezeu să nu te ierte nici El pe tine. Vedem că acești oameni s-au vindecat, pentru că au avut credință.

S-au dat multe definiții ale credinței. Această credință se află în fiecare dintre noi. Mircea Eliade spune că: „Omul în esența este sa este religios, iar a fii om, înseamnă a fii religios.” Omul creat de Dumnezeu are în adâncul sufletului său această putere care se numește credință.

Apoi, astăzi Hristos mai dă glas unui om care era mut, fiind cuprins de un demon. Pe lângă faptul că puterea credinței reiese foarte clar din acest text evanghelic, am putea să reflectăm asupra următorului fapt: Ce înseamnă pentru noi minunea? Omul postmodern a pierdut noțiunea de minune, iar firescul nu ne mai încântă. De fapt, firescul pe care îl trăim zi de zi, este în sine o minune. Este o minune că poți să vezi lumina zilei, poți să umbli, poți să te descurci fără să fii ajutat de nimeni. Este minune faptul că poți să vorbești, dar nouă nu ni se pare. Întrebați-l pe un om care a fost salvat într-o fracțiune de secundă dintr-un accident ce înseamnă minunea. Întrebați-l pe un părinte care își ține în brațe copilul pentru prima dată ce înseamnă o minune. Din păcate noi am pierdut simțul acesta al descoperirii puterii lui Dumnezeu în viața noastră.

Revenind la puterea credinței, vedem că în viața de zi cu zi sunt foarte puțini atei, la modul cel mai serios. Până la urmă toți credem în ceva. Totuși, n-aș vrea să definesc credința, ci să spun ce nu este ea.

Credința nu este teorie. Majoritatea oamenilor afirmă că ei cred în Dumnezeu, sau cred că există ceva superior, dar credința nu este doar atât. Ne aducem aminte de episodul din Gadara, unde și Diavolul afirma că Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Credința nu este o teorie, ci este un mod de viață și o putere de la Dumnezeu. Dacă nu trăiești credința ca pe un mod de viață, nu simți că ea îți este de ajutor. Este foarte important ca omul să-și descopere credința ca mod de viață. Dacă îi punem față în față pe Apostolul Petru și pe Iuda, vedem că s-au comportat diferit când L-au lepădat pe Hristos. Credem că Apostolul Petru a văzut credința lui în Domnul și Învățătorul său ca pe un mod de viață, iar când și-a dat seama că L-a trădat, de fapt a conștientizat că și-a trădat propria viață. Pentru Iuda în schimb, credința în Hristos era o simplă ideologie. Iată două exemple de a fi oameni ai credinței, cu acea convingere că aceasta este puterea lui Dumnezeu și un mod de viață, și ceea ce înseamnă credința ca ideologie, care nu aduce roadă. Traian Dorz spunea la un moment dat în versurile sale:

„Nu ești învins cât timp credința nu ți-ai schimbat și nu s-a stins
Credința iarăși te ridică,
Poți fi căzut, dar nu învins.”


Se spune că la un moment dat la un cabinet de motivaționare psihologică era scris mare pe un perete: „Dumnezeu este mai mare”. Un om care a trecut acel prag al cabinetului, a întrebat: Este mai mare decât ce? Iar persoana care a scris acest lucru i-a răspuns: Este mai mare decât ce vrei tu: mai mare decât boala ta, decât suferința ta, decât deznădejdea ta, decât moartea, chiar mai mare decât viața ta. Trebuie doar să crezi în măreția credinței.

Textul de astăzi ne spune să căutăm în adâncul sufletului nostru acea măreție a credinței care ne dă putere să trecem peste atâtea lucruri și obstacole din viața de zi cu zi. Această măreție nu o poți păstra dacă nu ești un om al luminii. Credința merge mână în mână cu lumina din suflet.

Dacă am fost atenți, i-am văzut pe fariseii și cărturarii care erau prezenți acolo și care văzând minunea au spus: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni”. Nu au fost capabili să vadă minunea, deoarece în sufletul lor nu era lumină.

Filosoful Diogene vorbea într-un mod inedit despre lumină, atunci când s-a întâlnit cu Alexandru Macedon, care de multă vreme dorea să-l cunoască pe simplul filosof Diogene. În vâltoarea dragostei și a admirației pe care i-o purta filosofului, i-a spus: „Cere-mi orice”. Diogene însă i-a răspuns: „Dă-te la o parte, că stai în lumina soarelui și îmi iei lumina”. Este foarte important să nu lași nimic să îți ia lumina, nici cea care vine spre tine și nici pe cea care iese din tine.

Atunci, dacă ești om al luminii sufletești vei descoperi puterea credinței, și vom putea spune și noi: Da! Dumnezeu este mai mare decât orice neputință. Amin!

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21




Groupromo Publicitate - Realizare pagini web ,imagine ,publicitate si promovare online www.groupromo.ro