+ Font | - Font

Home

Despre preot paroh Monografia bisericii "Sfantul Nicolae"

Ultimele Evenimente

Pelerinaj în Țara Sfântă și Palestina Parintele Vicar Ionut Pop primeste crucea Mexicului 12.09.2017 Biserica noastra in Ziarul ”Lumina” Parintele vicar Ionut Pop primeste Crucea Patriarhala estoniana 23.04.2017 Duminica Tomii (hramul de vară al parohiei noastre) PS Petroniu si Pr. Ionut Pop in vizita in Madagascar 18.12.2016 Corala Armonia din Constanta in concert la Sf. Nicolae 04.12.2016 Duminica a 27-a dupa Rusalii (PS Petroniu si PS Qais in parohia Sfantul Nicolae) 08.05.2016 Duminica Tomii (hramul de vara al bisericii noastre) 28.04.2016 Denia celor 12 Evanghelii

Ultimele Noutati

Programul de sfințire al caselor 2019 Preacucernicul Părinte Paroh Ionuț Pop a primit funcția de Vicar Eparhial PROGRAMUL liturgic în Postul Mare PROGRAMUL Intrarii in Postul cel Mare Programul Paraclisului Maicii Domnului

Ultimele Stiri

Patriarhul României aniversează împlinirea vârstei de 63 de ani O opinie tendențioasă nu poate înlocui o certitudine multiseculară

Meteo


Promovare

 • Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului http://www.mitropolia-clujului.ro/
Mitropolia

 • EPISCOPIA SALAJULUI www.episcopiasalajului.ro



 

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20

31.03.2019 Duminica a 3-a din Post (a Sfintei Cruci)

Astăzi, 31.03.2019, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Sfințit Mc. Ipatie, episcopul Gangrei și a Sf. Mc. Veniamin diaconul. De asemenea, această Duminică, a 3-a din Postul Mare este închinată Sfintei Cruci. La biserica noastră, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de către Preacucernicul Părinte Petru Brisc.





Evanghelia Zilei (Marcu 8, 34-38; 9, 1)

„Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape viața și-o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru Mine și pentru Evanghelie, acela și-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.”





Îi dăm mulțumire lui Dumnezeu că ne-a învrednicit să poposim la umbra Crucii Sale în această Duminică, a 3-a din Sfântul și Marele Post. Ne apropiem de mijlocul Postului și așa precum într-o călătorie uneori simți nevoia să te odihnești, tot așa Biserica în această Duminică ne propune să facem un popas de odihnă la umbra Crucii. Această Duminică mai este numită și Duminica Sfintei Cruci, Duminică în care în toate bisericile, în mijlocul lor se află Sfânta și Dumnezeiasca Cruce a Domnului nostru Iisus Hristos.

Ne întrebăm de ce la mijlocul Postului avem o Duminică închinată Sfintei Cruci. Cea mai bună explicație vine din istoria răscoalelor. În vechime atunci când împărații mergeau într-o luptă, după ce ieșeau biruitori trimiteau în cetatea lor semnul biruinței sau steagul, pentru a se arăta că împăratul lor a învins. Tot așa și astăzi Hristos pune în mijlocul credincioșilor semnul crucii, arătându-ne că și El va birui moartea, păcatul și egoismul. Așadar, Duminica de astăzi este o anticipare a biruinței lui Hristos prin Înviere, și pentru ca noi creștinii să nu lăsăm deoparte osteneala postului, avem această mângâiere a biruinței lui Hristos, prin faptul că astăzi cinstim în mod cu totul deosebit Sfânta Cruce a Domnului nostru Iisus Hristos. Ne odihnim la umbra ei ca să primim putere în acest parcurs care urmează din Postul spre Înviere, pentru că în spatele Crucii lui Hristos noi vedem întotdeauna razele învierii.

Dacă am fost cu luare aminte la textul Evangheliei de astăzi, am văzut că el ne vorbește tot despre o cruce, dar cu un alt înțeles. Hristos ne invită astăzi prin glasul Sfântului Evanghelist Marcu la următoarele: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”. Este o chemare a lui Hristos acum în mijlocul Postului, deoarece postul este o miniatură a întregii noastre vieți. Viața noastră la fel ca și postul este o călătorie, iar în această călătorie a vieții Hristos ne invită să ne lepădăm de egoismul dinlăuntrul nostru și să-L urmăm pe Hristos purtându-ne cu demnitate crucea noastră. Dacă Hristos a avut la propriu, dar și simbolic o Cruce a Sa, fiecare dintre noi avem o cruce a vieții noastre, iar astăzi suntem chemați de Hristos să o purtăm, spunându-ne apoi că viața sufletească trebuie să stea în primul plan, pentru că „Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul?”.


Noi adeseori asemănăm suferințele din această viață cu o cruce. Când auzim expresia „Cruce a vieții” ne gândim la încercări, la boli, la suferințe și la necazuri. Într-un fel, acesta este un prim sens a crucii în mod simbolic, anume toate aceste neajunsuri ale vieții de zi cu zi pe care omul trebuie să le poarte. Nu doar chinul, boala și suferința sunt o cruce. Fiecare viață putem să spunem că este o cruce și dacă vom trăi această viață ca fiind o cruce dată de Dumnezeu, având o responsabilitate față de ea, în acel moment vom înțelege că Duminica aceasta vorbește despre taina vieții noastre.

Crucea ne insuflă în sufletele noastre iubire jertfelnică, ne dă nădejde sau speranță și apoi, Crucea ne insuflă Înviere. Orice viață de creștin dacă nu este în duhul iubirii jertfelnice, dacă nu este în duhul nădejdii și al învierii, înseamnă că acel om nu și-a asumat crucea vieții sale ca fiind într-adevăr acea responsabilitate pe care trebuie să o ducă în fața lui Dumnezeu. Viața fiecăruia dintre noi este o cruce. Avem responsabilități față de viața noastră dată de Dumnezeu. Să fim cu iubire jertfelnică, pentru că așa este Hristos Cel de pe Cruce, ca Cel care S-a jertfit din dragoste nemărginită pentru întreaga omenire.

Noi ne asumăm viața ca o iubire jertfelnică? Avem acel imbold jertfelnic pentru noi și pentru semenii noștri? Hristos moare pe Cruce din dragoste pentru oameni și noi de multe ori din dragoste și din dorința de a-l ajuta pe semenul nostru, nu facem nici măcar un pas. Înseamnă că în acel moment nu se asumăm viața ca fiind o cruce dată de Dumnezeu.

Crucea înseamnă nădejde. Oare viața noastră nu trebuie să fie plină de nădejde? Lumea în ziua de astăzi este din ce în ce mai tristă. Îngrijorarea peste măsură ne face de multe ori să uităm că avem un Dumnezeu al dragostei. Există un studiu al Organizației Mondiale pentru Sănătate, care spune că în anul 2020, după bolile cardiovasculare, la nivel mondial oamenii vor suferii cel mai mult de boala depresiei, adică de acea tristețe apăsătoare. Din păcate, în rândul tinerilor se găsește astăzi această boală a lipsei de nădejde, a depresiei. Uităm că la umbra crucii nu ai cum să fii depresiv. Te uiți la Cel răstignit și îți aduci aminte că „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan, 3,15). Te uiți la Cruce și Hristos îți spune: Și pentru tine există nădejde, privește spre Mine. De aceea, viața ca o cruce înseamnă și nădejde.

Apoi, viața ca o cruce înseamnă înviere. Moartea este un intrus care a intrat în ființa noastră. Învierea înseamnă, așa cum ne-a spus Hristos astăzi, punerea în prim plan a nevoilor sufletești, „Pentru că ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?” Foamea și setea sufletească nu se satisfac prin bunuri materiale, prin alergătura aceasta a noastră după diferite lucruri care credem că ne dau împlinire, ci foamea și setea după Dumnezeu poate fi împlinită doar prin Dumnezeu. Doar privind la umbra crucii spre Cel răstignit pe ea ne dăm seama că așa cum Cel răstignit a înviat, și noi trebuie să fim oameni care în fiecare moment al vieții noastre să nu uităm că sufletul nostru trebuie să fie mereu viu și îndreptat spre Dumnezeu.

Ce să fac dacă până acum n-am privit spre Cruce și nu mi-am văzut viața ca pe o cruce, n-am avut nădejde și nu sunt un om al învierii? Rămâne de făcut un singur lucru: trebuie să facem ceea ce ne îndemnă Biserica: să privim spre Cruce. Spre deosebire de noi oamenii, Taina Crucii și Hristos nu sunt schimbătoare. Hristos ieri, azi și în veci este același. Atunci, dacă Hristos și Taina Crucii sunt aceleași înseamnă că oricând pot să mă întorc spre Cruce pentru a-L ruga pe Cel răstignit să-mi dea putere.

În cartea Profetului Maleahi ni se spune așa: „Întoarceți-vă spre Dumnezeu, întoarceți-vă spre Mine și Eu mă voi întoarce spre voi”. Iată ce trebuie să facem dacă până acum nu ne-am asumat viața ca pe o cruce: să ne întoarcem spre Dumnezeu. Textul ne spune că atunci când ne vom întoarce spre Dumnezeu, El se va întoarce spre noi. Dar de unde știe Dumnezeu că ne-am întors? Înseamnă că El întotdeauna stă întors spre noi și așteaptă întoarcerea noastră. Așa cum această Cruce spune: Omule, indiferent de starea în care ești, întoarce-te spre mine pentru că eu îți dau Lumină din Lumina Învierii, pentru că eu îți dau nădejde.

Apoi, cea de a doua întrebare: Cum să mă raportez eu la viață ca la cruce și la Dumnezeu din moment ce trăiesc crucea ca pe o suferință? M-am întors spre Dumnezeu, i-am cerut multe lucruri dar nu mi le-a dat. Nu mi-a împlinit Dumnezeu rugăciunea.

Atunci când ni se întâmplă un rău din perspectiva noastră, oare de câte ori în sufletul nostru ni se ivește acea întrebare: Doamne, de ce? De ce eu? De ce acum? Dacă eu sunt întors spre Dumnezeu și totuși vin aceste încercări, cum trebuie să mă raportez?

Iubiților,

Nu este ușor să dăm un răspuns pentru o asemenea situație, deoarece este ușor să vorbești despre suferință, dar este foarte greu atunci când te confrunți cu ea. Noi nu vedem în viitor viața noastră. Eu îi cer un lucru lui Dumnezeu acum pentru că eu cred că acel lucru îmi este folositor acum. Dumnezeu însă vede viața în ansamblul ei, o vede în toată perspectiva desfășurării ei, și El le rânduiește toate în viața noastră din această perspectivă. El nu se raportează doar la un moment din viața noastră, ci se raportează la întreaga noastră viață, încercând ca la finalul ei să putem spune și noi: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”

Istoria noastră personală demonstrează că noi cerem un lucru crezând că acum ne este de folos, iar timpul ne arată că acel lucru dacă se întâmpla nu ne era de folos. Este foarte cunoscută cugetarea unui creștin care spunea așa: „I-am cerut lui Dumnezeu să nu îmi dea necaz, dar Dumnezeu mi-a dat necaz și putere să trec peste el. I-am cerut lui Dumnezeu să îmi dea înțelepciune, dar Dumnezeu mi-a dat multe situații grele în care aveam nevoie de înțelepciune. I-am cerut lui Dumnezeu să îmi dea răbdare, iar Dumnezeu mi-a dat multe situații în care să-mi încerc răbdarea, că Dumnezeu nu mi-a dat ceea ce am cerut, dar întotdeauna mi-a dat ceea ce îmi era de folos”. Așa lucrează Dumnezeu, și am putea spune: Slavă Lui că lucrează așa și nu cum ar vrea omul, pentru că omul gândește omenește, dar Dumnezeu lucrează și gândește dumnezeiește.

De aceea, viața ca o cruce înseamnă să iubești jertfelnic, să ai nădejde și să fii om al nădejdii. Când ți se pare că nu mai poți, când ți se pare că poți găsi o scurtătură să păcălești responsabilitatea, aș aduce în fața dumneavoastră un exemplu din viața Sfântului Apostol Petru. Despre acesta relatează un scriitor pe nume Heinrich Sienkiewicz în romanul „Quo Vadis?” Adică Unde mergi?
Un roman extraordinar din toate punctele de vedere, roman care ne arată cum erau persecutați creștinii în vremea lui Nero, și misiunea dintre creștinii din Roma a Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Există un moment, de un vine și numele romanului. Petru, aflat în fața persecuțiilor are gândul să fugă din Roma deoarece creștinii i-au spus: „Dacă pe tine te vor ucide s-a zis cu Slava lui Dumnezeu în cetatea Romei”. Petru fuge de martiriu și ieșind din Roma se întâlnește cu Hristos care îl întreabă: „Quo vadis Domine?” Adică unde mergi Doamne? Hristos îi răspunde: „De vreme ce tu părăsești Roma, mă duc Eu să mă răstignesc a doua oară”. Atunci Petru se întoarce, dându-și seama de misiunea pe care o avea cu adevărat.

Acest episod s-a transmis în tradiție. Se poate să fie real sau nu, dar ne vorbește de o realitate: Atunci când nouă ne este frică să ne asumăm crucea vieții, Dumnezeu și-o asumă în locul nostru, deoarece Hristos de aceea S-a răstignit, pentru ca nimeni să nu-și mai poarte crucea vieții singur, ci împreună cu El. De aceea, privind la Cruce, întotdeauna trebuie să avem iubire jertfelnică, nădejde, dar mai ales curaj, în această lume în care de multe ori suntem îndemnați să lăsăm deoparte misiunea și responsabilitatea.

Cu aceste gânduri credem că această călătorie a Postului Mare trebuie să fie o călătorie a vieții noastre din care să învățăm că întotdeauna la Umbra Crucii îl întâlnim pe Hristos, puterea și învierea noastră. Amin!

24.03.2019 Duminica a II-a din Post (Vindecarea slăbănogului din Capernaum)

Astăzi, 24.03.2019, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Ier. Artemon, episcopul Seleuciei. De asemenea, această Duminică, a II-a din Postul Mare, este închinată Sf. Ier. Grigorie Palama, astăzi fiind și Înainte-prăznuirea Bunei Vestiri. La biserica noastră, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Diacon Ioan Torcoș, secretar chiriarhal, și Preacucernicul Părinte Petru Brisc. În cadrul acesteia ni s-a prezentat Vindecarea de către Mântuitorul a slăbănogului din Capernaum, această pericopă fiind citită de către Preacucernicul Părinte Petru Brisc, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop.


Evanghelia Zilei (Marcu 2, 1-12):

"Și intrând iarăși în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Și îndată s-au adunat mulți, încât nu mai era loc, nici înaintea ușii, și le grăia lor cuvântul. Și au venit la El, aducând un slăbănog pe care-l purtau patru inși. Și neputând ei, din pricina mulțimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperișul casei unde era Iisus și, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. Și văzând Iisus credința lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îți sunt păcatele tale! Și erau acolo unii dintre cărturari, care ședeau și cugetau în inimile lor Pentru ce vorbește Acesta astfel? El hulește. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu? Și îndată cunoscând Iisus, cu duhul Lui, că așa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetați acestea în inimile voastre? Ce este mai ușor a zice slăbănogului: Iertate îți sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă? Dar, ca să știți că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ție: Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta. Și s-a sculat îndată și, luându-și patul, a ieșit înaintea tuturor, încât erau toți uimiți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată."


Suntem în a doua Duminică din Postul Mare și ne aflăm în Capernaum, un loc preferat de Mântuitorul nostru Iisus Hristos mai ales după o perioadă în care a fost alungat din ținuturile natale, din Nazareth. Aici întâlnește din nou oameni bolnavi, oameni care își doreau să îl asculte pe Hristos, să se vindece sau chiar să îl contrazică. Evangheliștii Matei și Marcu ne spun că Hristos se afla într-o casă. Această casă era atât de plină de oameni încât nu putea să mai pătrundă nimeni. În scena evangheliei apar 4 inși care duc un bolnav paralitic pe o targă, pe care reușesc să o coboare prin tavan, exact în locul în care se afla Hristos. Probabil a avut loc un scurt dialog în care l-au rugat pe Mântuitorul să îl vindece. Niciunul dintre evangheliști nu ne dau detalii, însă Evanghelistul Marcu adaugă atât de frumos: "Hristos văzând credința lor, a spus așa: Fiule, iertate-ți sunt păcatele".

Spuneam la început că erau prezenți acolo nu doar oamenii care au venit să se bucure de cuvântul lui Hristos. Evanghelistul Matei ne spune clar că erau prezenți și cărturarii și fariseii. Erau mulți care priveau invidioși, care cârteau și vorbeau de rău, abia așteptând să îl prindă pe Hristos cu ceva negativ, cu o vorbă nepotrivită. Atunci, în momentul în care Hristos a spus acest lucru: "Fiule, iertate-ți sunt păcatele", cărturarii se gândeau: "Cum poate acest om să afirme aceste lucruri? Cine este el să ierte păcatele oamenilor? Pentru că doar Dumnezeu poate să ierte păcatele oamenilor". Aici intervine o lecție de logică. Este foarte ușor ca oricare dintre noi să afirmăm: Îți iert păcatele cu puterea lui Dumnezeu. Hristos și evanghelistul ne prezintă nouă, cunoscând cugetul și gândirea cărturarilor prezenți și a celor care cârteau, și adaugă: "Ce este mai ușor a zice slăbănogului: Iertate îți sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă?" Cine poate să vadă sau să controleze gândul omului în afară de Dumnezeu? Nimeni dintre oameni nu poate să îți pătrundă în mintea ta pentru a știi ce gândești. Probabil prin fapte poate aproxima, dar nimeni nu cunoaște gândurile, sentimentele și trăirile fiecărui om. Ei cu siguranță s-au întrebat: "De unde știe acest Fiu al Omului ce am gândit noi?"

Prima dată, Hristos nu îl vindecă pe acest om, ci îi spune: "Iertate îți sunt păcatele". A arătat clar faptul că boala era o consecință a păcatului. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel într-una dintre scrierile sale cu referire la această parabolă spune despre Hristos: "Hristos nu l-a judecat pe slăbănog, nu i-a divulgat nici păcatele pentru care este pe pat, ci a fost binevoitor". Sfântul Teofilact spune: "Nu știm dacă acest om a greșit sau străbunii lui, deoarece urmările păcatului merg până la a șaptea generație". Hristos l-a vindecat și a fost mare uimirea celor prezenți, inclusiv a cărturarilor. Tot Sfântul Teofilact evidențiază trei cuvinte importante ale Evangheliei: "Ridică-te, iați patul, și du-te la casa ta". Prin ridicare înțelegem ridicarea din starea de păcătoșenie pe care o dobândim prin Taine Sfintei Spovedanii și a Împărtășaniei. Cu siguranță că a fost la mulți medici care au încercat să îl vindece pe acesta și n-au reușit. Să nu uiți că Hristos este singurul care te poate ajuta și te întoarce la casa ta, la casa Părintelui tău, care este Biserica.

Ieșim din sfera sfințeniei, a bunăvoinței și a întâlnirii noastre cu Dumnezeu. Poate nu ne dăm seama datorită grijilor, a programului încărcat și uităm de Dumnezeu. În momentul în care păcătuim ne îndepărtăm de Dumnezeu și nu este ușor să îl regăsim. Toată Evanghelia se rezumă la un simplu cuvânt, pronume din punct de vedere gramatical: "Lor". Pentru credința lor Hristos i-a iertat păcatele și l-a vindecat. Vedeți cât de importantă este rugăciunea noastră pentru cei apropiați nouă, dar și pentru cei plecați dintre noi. Putem și astăzi să mai îndreptăm câte ceva și pentru aceștia. Nu știm la cine se referă evangheliștii când zic cuvântul "lor": Doar la cei patru care cărau targa sau și la bolnav însuși? Poate era într-adevăr credincios.

Vedem aici rolul omului misionar. Fiecare dintre noi putem să fim oameni misionari. Soțul când merge la biserică își aduce soția sau invers; soții își aduc copiii; copiii își aduc bunicii sau invers. Dacă venim singuri venim în mod singular, iar aici intervine lipsa de implicare a omului misionar pe care Biserica o cere astăzi. Aduceți mereu pe cineva cu dumneavoastră. Prin faptele dumneavoastră arătați-i cine este Dumnezeu, deoarece El se vădește în chipul nostru, pentru că noi suntem "Chipul și asemănarea lui Dumnezeu". Sfântul Simeon Noul Teolog spunea că "Omul este un Dumnezeu pe pământ atunci când face cele bune înaintea lui Dumnezeu."

Aceasta este Evanghelia de astăzi. Nu întâmplător este rânduită în perioada de Post, când auzim cântându-se la Utrenie acel tropar frumos: "Ușile pocăinței deschide-mi mie Născătoare de Dumnezeu" și multe alte rugăciuni care ne cheamă la pocăință și îl aduc pe Hristos pe această cale a întâlnirii noastre cu El în cele 6-7 săptămâni de Post. Toate acestea împreună cu rugăciunea, cu cântul cel sfânt, cu Spovedania, cu milostenia, pentru că cei 4 au făcut o faptă bună, prin credința lor aducându-l la Hristos pe acel bolnav. Facem toate acestea pentru ca apoi să vedem bucuria Învierii lui Hristos, pentru că Hristos nu trebuie să vină formal în viața și în sufletele noastre.

Astăzi, Dumnezeu este unul formal, conceptul de Dumnezeu este unul virtual, departe de om. Cei care sunt trăitori de vârsta a doua îl cunosc prin rugăciune și prin post pe Dumnezeu. Pentru cei care urmează însă, Dumnezeu va fi doar un concept, un zeu sau un simplu personaj din basm care va trece, și vom fi trași la răspundere deoarece două mii de ani s-a păstrat credința vie prin Sfintele Slujbe și prin oamenii Bisericii, iar astăzi se încearcă doar concept sau noțiune despre Dumnezeu undeva la distanță.

Fie ca perioada aceasta a Postului Mare, slujbele din ea, rugăciunile noastre, postul nostru, Taina Spovedaniei și a Împărtășaniei să ne aducă nouă liniștea, bucuria și fericirea întâlnirii omului cu Dumnezeu, și prin aceasta vă asigur că fiecare om, fiecare familie va câștiga și va dobândi bucurii alese în Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

17.03.2019 Duminica întâi din Post (a Ortodoxiei)

Astăzi, 17.03.2019, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Cuv. Alexie, omul lui Dumnezeu. De asemenea, această Duminică, prima din Postul Mare, este și Duminica Ortodoxiei. La biserica noastră, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Diacon Ioan Torcoș, secretar chiriarhal, Preacucernicul Părinte Petru Brisc și Preacucernicul Părinte Diacon Chiriarhal Ioan-Nicușor Pop. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, iar la cuvântul de învățătură Preacucernicul Părinte Diacon Ioan-Nicușor Pop a dat citire Pastoralei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei din anul Domnului 2019.



Evanghelia Zilei (Ioan 1, 43-51):

"În vremea aceea a vrut Iisus să plece în Galileea și a găsit pe Filip. Și i-a zis Iisus: Urmează-Mi! Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei și a lui Petru. Filip a găsit pe Natanael și i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege și prorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Și i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino și vezi. Iisus a văzut pe Natanael venind către El și a zis despre el: lată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleșug. Natanael l-a spus: De unde mă cunoști? A răspuns Iisus și i-a zis: Mai înainte ca Filip să te cheme, te-am văzut când erai sub smochin. Răspuns-a Natanael: Rabbi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești Împăratul lui Israel! Iar Iisus i-a zis: Pentru că ți-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Și a grăit: Adevărat, adevărat zic vouă, că de acum veți vedea cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului."


Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler
și preaiubiților credincioși din cuprinsul Patriarhiei Române,

Har, bucurie și pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh,
iar de la noi părintești binecuvântări!

Cinstiți slujitori ai Sfintelor Altare,
Iubiți frați și surori întru Domnul,

Ne aflăm, din punct de vedere liturgic, într-o perioadă de o profundă și uimitoare frumusețe duhovnicească. Este vremea Postului Mare, în care ne străduim, fiecare după putința noastră, să recâștigăm ceea ce am pierdut prin acceptarea păcatului în viața noastră. Adică, starea de rai, de har și de puritate a inimii, dobândite plenar și real în Taina Sfântului Botez și actualizate permanent prin celelalte Taine ale Bisericii Ortodoxe.

Rostul adânc al Postului Mare constă într-o călătorie ascetică, timp de patruzeci de zile, ca renunțare radicală la păcate prin Taina Spovedaniei, și într-o cuminecare cât mai deasă și conștientă cu Trupul și Sângele Domnului, Iisus Hristos Cel răstignit și înviat, Care a biruit păcatul, iadul și moartea și ne-a făcut părtași luminii celei neînserate și vieții celei veșnice.

După o săptămână de post și rugăciune intensă, Biserica ne oferă prilejul binecuvântat de a medita asupra semnificațiilor pe care le cuprinde duminica de astăzi, numită a Ortodoxiei. Este duminica în care suntem chemați să conștientizăm, în chip smerit și demn, identitatea, unitatea și actualitatea credinței noastre.

A fi ortodox nu înseamnă numai apartenența formală la o instituție religioasă, ci înseamnă mai ales un mod de viață întrupat în tradiția dogmatică, liturgică și filantropică a Bisericii Ortodoxe. Înseamnă dreaptă credință, dreaptă viețuire și dreaptă făptuire. Ortodoxia este acea frumusețe despre care vorbește unul dintre importanții teologi ai veacului 20 în următoarele cuvinte: „Da, există o frumusețe deosebită, spirituală, care, neputând fi prinsă în formule logice, este în același timp singura cale adevărată care ne permite să definim ce este și ce nu este ortodox.

Cunoscătorii acestei frumuseți sunt părinții duhovnicești, maeștrii în «arta artelor», cum numesc asceza Sfinții Părinți. Aceștia, ca să spunem așa, «au căpătat îndemânare» în ceea ce privește discernerea valorii vieții duhovnicești. Gustul ortodox, forma ortodoxă se simt, dar nu pot fi supuse calculului aritmetic; Ortodoxia se vădește, nu se dovedește. Iată de ce pentru oricine dorește să înțeleagă Ortodoxia, nu există decât o singură cale: experiența ortodoxă directă”.

Ortodoxia este „sarea pământului” (Matei 5, 13), despre care ne vorbește Domnul Iisus Hristos în Evanghelie. Este plinătatea adevărului și integritatea vieții omului. Ortodoxia este, în același timp, dreaptă credință și dreaptă viețuire. Ea este viața lui Hristos prezentă și lucrătoare în viața creștinului ortodox evlavios (cf. Galateni 2, 20, Coloseni 3, 3). Această trăire în duhul lui Hristos se vede mai ales în viețile sfinților.

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

Această frumusețe a adevărului credinței și a sfințeniei vieții creștine o celebrăm în duminica de astăzi. Geneza acestei sărbători are în spatele ei lupta dogmatică și duhovnicească de peste un secol (726-843) a cinstitorilor sfintelor icoane cu cei care denigrau și disprețuiau sfintele icoane, numiți iconoclaști.

Începând cu împăratul Leon al III-lea Isaurul (717-741), iconoclasmul a devenit politica religioasă oficială a curții imperiale din Constantinopol, ceea ce a determinat reacția apologetică foarte promptă și articulată a Sfântului Ioan Damaschin (675-749), care redactează Trei tratate împotriva iconoclaștilor, fundamentând realitatea și sensul icoanei pe adevărul dogmatic al Întrupării Fiului veșnic al lui Dumnezeu.

Astfel, Sfântul Ioan Damaschin afirmă că icoana este imaginea care reprezintă natura umanã văzută a Fiului lui Dumnezeu cel nevãzut: „Odinioară – spune el – Dumnezeu cel necorporal și fără de formă nu era zugrăvit deloc. Acum, însă, prin faptul că «Dumnezeu S-a arătat în trup», fac icoana chipului văzut al lui Dumnezeu. Nu mă închin materiei, ci mă închin Creatorului materiei, Creatorului Care S-a făcut pentru mine materie și a primit să locuiască în materie și a săvârșit prin materie mântuirea mea. Nu voi înceta a cinsti materia prin care s-a săvârșit mântuirea mea (…). Nu defăimăm materia, căci nu este nevrednică de cinste”.

Sinodul al VII-lea Ecumenic din septembrie-octombrie 787 a pus capăt unui lung șir de persecuții și exiluri pentru cei care cinsteau icoanele. Artizanii acestui moment de restaurare a cinstirii icoanelor au fost împărăteasa Irina (752-802) și patriarhul Tarasie al Constantinopolului.

Având drept temei tradiția biblică și patristică, prin definiția dogmatică a acestui Sinod s-a stabilit că, după cum este cinstită Sfânta Cruce, trebuie cinstite și Sfintele Icoane: „ca asemenea modelului cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, tot așa să fie înălțate cinstitele și sfintele icoane, fie din culori sau din mozaic sau din orice alt material potrivit, în sfintele lui Dumnezeu Biserici, pe sfintele vase, pe sfintele veșminte, pe ziduri și pe lemn, în case și lângă drumuri; și anume icoana Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și a Preacuratei Stăpânei noastre, Sfintei Născătoare de Dumnezeu, cinstiților îngeri și tuturor sfinților și cuvioșilor bărbați”.

Liniștea ortodocșilor cinstitori ai sfintelor icoane nu a durat mult, deoarece a fost tulburată odată cu încoronarea împăratului iconoclast Leon Armeanul, care a împărățit între anii 813-820. Rezistența teologică împotriva iconoclaștilor din această perioadă a fost asumată de către Sfântul Teodor Studitul (759-826), care a lămurit temeiul hristologic al cinstirii icoanelor în cuvinte simple:

„Știm că Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om cu adevărat, a fost asemenea nouă în toate. Și fiindcă omul poate fi zugrăvit, asta înseamnă că și Hristos poate fi zugrăvit. Iar icoana zugrăvită ne este lumină sfântă, amintire mântuitoare nouă celor ce Îl vedem născându-Se, botezându-Se, săvârșind minuni, răstignindu-Se, îngropându-Se, înviind și înălțându-Se la cer, nerătăcind că acestea nu ar fi așa, conlucrând cu privirea la contemplarea minții și susținând prin amândouă credința în taina mântuirii”.

Victoria definitivă a cinstirii Sfintelor Icoane a fost stabilită după aproape treizeci de ani de prigoană și denigrare din partea iconoclaștilor față de acestea. Astfel, în prima duminică a Postului Mare, 11 martie 843, împărăteasa Teodora și de curând alesul patriarh al Constantinopolului, Metodie (843-847), susținuți de poporul ortodox, în urma unei întruniri teologice despre cinstirea icoanelor, care a avut loc cu câteva zile înainte, au mers împreună în procesiune triumfală de la Biserica Vlaherne la Catedrala Sfânta Sofia, proclamând, în mod oficial și definitiv, cultul Sfintelor Icoane.

Astfel, începând cu anul 843, prima Duminică din Postul Mare a devenit pentru întreaga Biserică Ortodoxă ziua de amintire a victoriei credinței ortodoxe asupra tuturor ereziilor, rostindu-se, în chip solemn, de pe soleea catedralei Sfintei Sofia, la sfârșitul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii, Sinodiconul Ortodoxiei, care conține aclamații la adresa apărătorilor dreptei credințe și anateme la adresa ereticilor.

Dreptcredincioși creștini,

Duminica Ortodoxiei ne descoperă un adevăr esențial al vieții noastre creștine: Dumnezeu-Fiul Se face om din iubire desăvârșită față de noi, asumându-Și firea noastră cu toate trăsăturile ei specifice, în afară de păcat. Astfel, Hristos, așa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, „ni Se dăruiește pe Sine nouă, oamenilor, ca întipărire a virtuții și ca icoană vie a bunăvoirii și iubirii față de El și între noi, spre a-i îndupleca pe toți pentru a răspunde la fel”.

Deci, înomenirea Fiului veșnic al lui Dumnezeu are ca scop unirea omului cu Dumnezeu pentru a dobândi viața veșnică. Prin urmare, ca și Sfânta Evanghelie, icoana ne dezvăluie iubirea lui Dumnezeu pentru toți oamenii. În acest sens, Sfântul Ioan Damaschinul spune: „Ceea ce este cartea pentru știutorii de carte, aceea este icoana pentru neștiutorii de carte. Și ceea ce este cuvântul pentru auz, aceea este icoana pentru văz, căci cu ajutorul minții ne unim cu icoana”.

Sfântul Apostol Pavel Îl numește pe Hristos „chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (Coloseni 1, 15) pentru noi, cei care am fost creați „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Facere 1, 26), adică după prototipul nostru, Care este Hristos. El este icoana lui Dumnezeu cel nevăzut, iar noi suntem configurați duhovnicește după această Icoană, adică după chipul lui Hristos.

În acest sens, Sfântul Teodor Studitul precizează că cinstirea icoanei lui Hristos se îndreaptă către Persoana lui Hristos, nu către materia icoanei Lui: „Icoana lui Hristos nu este altceva decât Hristos, evident afară de diferența de substanță, cum s-a arătat deja de mai multe ori. De aceea și închinarea ei este o închinare la Hristos, întrucât nu e închinat ceva din materia icoanei, ci numai Hristos Cel asemănat în ea. Iar cele ce au o singură asemănare au și o singură închinare”.

Întrucât noi, oamenii, suntem creați după chipul lui Hristos, în tot ceea ce facem trebuie să fim în legătură cu prototipul nostru, adică să luăm aminte la Evanghelia lui Hristos și la modul de viețuire al lui Hristos, să împlinim poruncile iubirii lui Hristos și să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Lui. Doar în felul acesta devenim icoane vii și sfințite ale lui Dumnezeu.

Din păcate, nu reușim întotdeauna să respectăm pe semenii noștri ca fiind și ei „după chipul lui Dumnezeu”, adică sunt icoane vii ale lui Hristos. De ce? Pentru că suntem captivi, fără niciun simț critic, civilizației vizualului artificial, considerând că imaginea exprimă adevărul. Putem constata foarte ușor că trăim în era videocrației, când „cuvântul e detronat de imagine”.

Cu cât suntem astăzi invadați de mai multe imagini trecătoare, fugitive, cu atât sărăcește conținutul comunicării, al comuniunii dintre oameni. Totul devine imagine a materialului limitat și efemer, adică ne „informăm văzând”, fără să mai realizăm că „imaginile pot înșela mai mult decât cuvintele” și că „pentru omul văzător (și numai atât) nevăzutul nu există”.

De aceea, o imagine proprie, o fotografie a sinelui devine pentru mine un idol: o postez pe toate rețelele de socializare, aștept cu nerăbdare să fie cât mai distribuită și mai apreciată, ceea ce coincide cu faptul de a mă afirma între ceilalți. Postez cât mai multe fotografii, deci exist. Important este să fiu văzut de către alții, nu să fiu privit în mod personal de ochii celorlalți. De aici începe să se nască idolatria: îmi place să fiu adulat, apreciat în funcție de imaginile pe care vreau eu să le selectez și să le livrez în spațiul public și care s-ar putea să nu exprime de fapt cine sunt eu cu adevărat dincolo de imaginea exterioară.

Într-un asemenea context, Duminica Ortodoxiei, a comuniunii icoanelor sfinte, este mai mult decât actuală, deoarece icoana sfântă trimite spre o persoană sfântă veșnic vie. Doar prin prisma icoanei sfinte, imaginea sau civilizația vizualului se poate elibera de autosuficiență, narcisism și materialism opac. Deoarece adevăratul rost al icoanei nu este ca să o vedem, transformând-o într-un obiect de contemplație estetică, ci să ne ajute ca să trăim în prezența lui Dumnezeu și a sfinților, noi dorim să fim văzuți, ascultați și iubiți de Dumnezeu cel veșnic și de toți sfinții lui Dumnezeu, nu doar de oameni trecători și schimbători.

Pe de altă parte, când îl înțelegem pe omul de lângă noi ca fiind icoana sau chipul lui Dumnezeu, atunci nu ne mai permitem imaturitatea spirituală de a-l calomnia, de a-l disprețui, de a-l înșela, de a-l discredita, de a-l judeca, ci îl iubim cu nădejdea vindecării lui sufletești, așa cum Hristos ne-a iubit, în mod unic și plenar, pe Cruce și ne-a făcut părtași slavei Învierii Sale. Numai o asemenea perspectivă ne va ajuta să înțelegem că icoana „sfințește vremurile și locurile; dintr-o locuință, ea face o biserică; din viața lăuntrică a unui credincios, o viață în permanentă stare de rugă, liturghie interiorizată și neîntreruptă”.

Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei din anul Domnului 2019 Partea a II-a

Dreptmăritori creștini,

Așa cum știți, a devenit o tradiție de împreună-ajutorare statornică, începând cu această primă duminică din Post, Duminica Ortodoxiei, organizarea unei colecte pentru Fondul Central Misionar în vederea susținerii proiectelor pastorale, misionare și social-filantropice ale Bisericii Ortodoxe Române. De aceea, vă îndemnăm cu toată dragostea, ca fiecare „să dea cum socotește cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubește pe cel care dă cu voie bună” (2 Corinteni 9, 7), sprijinind, prin obolul dumneavoastră, lucrarea misionară a parohiilor izolate, în care locuiesc doar oameni în vârstă, a mănăstirilor sărace și a eparhiilor din țară și din diaspora, cu posibilități financiare precare, care au nevoie de lăcașe de cult în vederea păstrării identității de credință și de neam, pentru ca, în felul acesta, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, „să putem să aducem mângâiere și noi celor care se află în tot necazul” (2 Corinteni 1, 4).

Îi mulțumim Domnului pentru toate binefacerile Sale revărsate peste noi și ne rugăm să ne ajute să trăim Postul Sfintelor Paști ca un urcuș duhovnicesc spre unirea cu Hristos Cel răstignit și înviat. În încheiere, vă îndemnăm folosind cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „fraților, bucurați-vă! Desăvârșiți-vă, aduceți-vă mângâiere, fiți uniți în cuget, trăiți în pace, și Dumnezeul dragostei și al păcii va fi cu voi. Îmbrățișați-vă unii pe alții cu sărutare sfântă. Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți” (2 Corinteni 13, 11-13).

10.03.2019 Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a Lăsatului sec de brânză)

Astăzi, 10.03.2019, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Mc. Codrat, Ciprian, Dionisie și cei dimpreună cu ei. De asemenea, această Duminică este Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, astăzi fiind Lăsatul secului pentru Postul Sfintelor Paști. La biserica noastră, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Diacon Chiriarhal Torcoș Ioan, Preacucernicul Părinte Petru Brisc și Preacucernicul Părinte Cristian Porumb. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de către Preacucernicul Părinte Cristian Porumb, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop.



Evanghelia Zilei (Matei 6, 14-21)

"Zis-a Domnul: Dacă veți ierta oamenilor greșelile lor, va ierta și vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre. Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii; că ei își întunecă fețele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: și-au luat plata lor. Tu însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție. Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură, ci adunați-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică și unde furii nu le sapă și nu le fură. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră."




Dacă cel mai mare Rege al Antichității, Solomon, a afirmat că „Este vreme pentru toate”, iată ne aflăm cu o zi înainte de intrarea în Marele Post al Paștelui, un Post destul de lung, de 40 de zile. Am zice că nu de mult, doar de câteva săptămâni iată a trecut Postul Crăciunului și acuma iarăși intrăm în post, așa cum a rânduit Sfânta noastră Biserică. Cunoaștem cu toții că în cursul anului bisericesc avem 4 mari Posturi: Postul Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, Postul Paștelui, Postul Sfinților Apostoli Petru si Pavel, iar cel din urmă este Postul Maicii Domnului sau a Adormirii Maicii Domnului, așa cum îl cunoaștem noi din popor. Nu întâmplător Biserica rânduiește perioadă și vreme de post, mai ales acum înainte de marea Sărbătoare a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Prin Postul Paștelui ne pregătim pentru Ziua Învierii, în care auzim atât de frumos spunându-se: „Să ne luminăm cu prăznuirea, unul pe altul să ne îmbrățișăm, să zicem fraților și celor ce ne urăsc pe noi și să iertăm toate pentru Înviere”. Astăzi, prima Duminică dinaintea Sfântului Post este și Duminica Izgonirii lui Adam din Rai. Știm cu toții exact cum a fost izgonit Adam din Rai, din cauza neascultării sau încălcării poruncii lui Dumnezeu, mâncând din pomul oprit.


Am vorbit de atâtea ori și am văzut că de fapt postul apare odată cu omul, cu creația, pentru că Dumnezeu l-a oprit, l-a înfrânat pe om să mănânce din pomul binelui și al răului. Deci iată prima înfrânare. Acesta este de fapt și postul: înfrânarea. O definiție oarecum a postului este înfrânarea de la anumite alimente de origine animală: brânză, carne, lapte, ouă. Aș zice că este corect deci să vorbim de înfrânare. Adam și Eva au fost opriți din momentul creației: din oricare pom pot să mănânce, dar de pomul cunoștinței binelui și al răului să nu se atingă. Nu cred că erau lipsuri, nu cred că au simțit foamea, dar au fost influențați de diavol, au fost ispitiți. Cred că fiecare dintre noi atunci când postim și dorim să facem totul bine și așa cum ne propunem, în rugăciune și fapte bune, atunci vine diavolul cu ispita lui cea dulce. Gustarea din pom nu a fost o necesitate pentru că ei nu au fost flămânzi. A fost de fapt o încălcare a poruncii lui Dumnezeu, iar aceștia după cum știm au căzut într-o viață fără de sens datorită păcatului, iar noi ca urmare a păcatului lor, ne spune Cartea Sfântă: „Plata păcatului este moartea”.

Revenind la post, spuneam ca postul este înfrânare. De multe ori ne propunem ca pe o anumită perioadă de post, cum ar începe de mâine Postul, să ne oprim de la această alimentație pe bază de lapte, de carne, de brânză, de ouă, provenite de la animale.

Să nu uităm, iubiții credincioși,

că pe lângă alimentație, și sufletul sau mintea dacă vreți, are nevoie de înfrânare și de post.

Vreau să vă dau câteva exemple scurte. Nu de mult i-am văzut pe cei doi care au urcat la Templu să se roage. Am văzut un fariseu și am văzut un vameș. Fariseul postea, și am spus și atunci dacă vă aduceți aminte, faptul că în vremea respectivă nu se impunea postul, dar el postea de 2 ori pe săptămână, plătea zeciuială, făcea fapte bune, se ruga, și am văzut că postul lui nu a fost primit. El a început să se roage când a ajuns în Templul lui Dumnezeu și a început frumos: „Dumnezeule îți mulțumesc”. Până aici foarte bine, dar a continuat mai departe: „Că nu sunt ca ceilalți vameși și ca ceilalți păcătoși”. Fiecare răspunde pentru faptele și pentru viața sa. Păcătosul, vameșul, a postit prin nepost și a avut fapte imorale total, a conștientizat că este un păcătos și nu a îndrăznit să-și ridice ochii către Dumnezeu și închide Evanghelia: „Mai îndreptat s-a întors acesta la casa lui”, adică rugăciunea și nepostul lui i-au fost primite înaintea lui Dumnezeu. Atunci, să fim foarte atenți.

Al doilea exemplu: Pe Fiul risipitor l-am auzit nu de mult. Abia când a trăit în sărăcie, în neajuns, în înfrânare, a ajuns la starea de conștientizare a răului pe care l-a făcut, și a intervenit din suflet dorința de împăcare și de apropiere de tatăl său.


Adam si Eva, ultimul exemplu. Au trăit fericiți până în momentul în care au fost ispitiți de Diavol și au căzut în plasele lui. Ei au fost aleși, au trăit într-o stare paradisiacă , au simțit fericirea, dar a spus Dumnezeu: „În momentul în care veți mânca din acest fruct veți muri, veți gusta moartea”. Și ce au făcut ei în momentul în care au gustat din acel pom? S-au ascuns pentru că au văzut că sunt goi. Și-au cunoscut starea de păcătoșenie. Nu este vorba doar de o stare, de o goliciune exterioară, ci de una sufletească și de aceea au căzut într-o lume fără sens.


Aș vrea să înțelegem exact ce înseamnă postul și ce cere Dumnezeu prin post de fapt de la noi. Bătrânul Profet Isaia, în cartea sa, copitolul 58,4 vorbește poporului Israel, care au început să fie răzvrătiți pentru că ei se lăudau că postesc, că se roagă și au simțit că Dumnezeu nu le mai ascultă rugăciunea. Prin Profetul lor au transmis lucrurile acestea lui Dumnezeu și Dumnezeu le răspunde lor:

"4.Voi postiți ca să vă certați și să vă sfădiți și să bateți furioși cu pumnul; nu postiți cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus.
5.Este oare acesta un post care Îmi place, o zi în care omul își smerește sufletul său? Să-și plece capul ca o trestie, să se culce pe sac și în cenușă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?"

Degeaba postim cu alimentația de astăzi, dar noi ne certăm, suntem furioși unul pe altul, ne bârfim și îi urâm pe cei apropiați ai noștrii. În zadar este postul acesta. Este totul formal. Am cădea oarecum în prizma fariseismului, ținând post doar pentru dietă și întreținere corporală.


Continuă mai departe:

"6.Nu știți voi postul care Îmi place? - zice Domnul. Rupeți lanțurile nedreptății, dezlegați legăturile jugului, dați drumul celor asupriți și sfărâmați jugul lor.
7.Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăpostește în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l și nu te ascunde de cel de un neam cu tine.
8.Atunci lumina ta va răsări ca zorile și tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu.
9.Atunci vei striga și Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, amenințarea cu mâna și cuvântul de cârtire,
10.Dacă dai pâinea ta celui flămând și tu saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric și bezna ta va fi ca miezul zilei.
11.Domnul te va călăuzi necontenit și în pustiu va sătura sufletul tău. El va da tărie oaselor tale și vei fi ca o grădină adăpată, ca un izvor de apă vie, care nu seacă niciodată."

Acesta este postul cel adevărat: o simbioză între trup și suflet. Să nu hrănim mai mult trupul decât sufletul. Pe suflet trebuie să îl îndepărtăm de faptele cele necuviincioase.

Începe Postul. Dumnezeu l-a rânduit încă de la crearea lumii. A postit El 40 de zile și 40 de nopți fără de păcat fiind. În zilele de astăzi în care triumfă păcatul, fiind atâta invidie între frați, părinți și copii, oare cum ar trebui să postim?

Postul modern sau nepostul. Oare astăzi postim? Toate supermarket’urile sunt pline cu produse de post: cârnați, brânză, pateuri, mezeluri și multe produse de post. Dacă le așezi pe un platou nici nu faci diferența între alimentele de post și cele de dulce. Să nu ținem cont de compoziția chimică toxică pe care o au acestea. Postul înseamnă jertfă și este foarte ușor astăzi să postești cu așa ceva. Ne comandăm platouri cu aperitive încât nici nu îți dai seama că postești. Postul cerut de Dumnezeu înseamnă jertfă, înfrânare, fiind o perioadă mai deosebită decât restul zilelor din an. Biserica tocmai de aceea a rânduit zilele de post, însă sunt și anumite excepții pentru copii, bătrâni, oameni bolnavi sau cei care muncesc mult, femeile care alăptează. În afară de aceștia, cei care doresc să postească trebuie să simtă postul, adică postul trupesc. Postul sufletesc constă în înfrânare: chiar dacă îți vine să înjuri, să strigi: „Pune Doamne strajă gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele”, ne învață psalmistul. Mai este postul auzului, postul singurătății. Nu ne întâlnim în această perioadă cu oameni care ne influențează negativ și ne ferim de oamenii cu care am putea avea o ceartă sau o dispută aprinsă. Rămânem în rugăciune și în întâlnirea noastră intimă cu Dumnezeu.

Sportivii când se pregătesc pentru un meci important au o perioadă înainte stabilită de antrenor în care intră în cantonament. Aici nu mănâncă și beau ce vor. Totul este limitat și intervine amplificarea exercițiului fizic pentru performanță și în cele din urmă pentru câștigare. Așa este și creștinul: antrenare pentru această perioadă a Postului.

Cu toate că începe Postul și mulți oameni postesc, dacă mergem în tribunale vedem cum se judecă frate cu frate, părinți cu copii, vecini. Sunt pline tribunalele și în perioada Postului. Unde este postul? Care este valoarea postului? Unde este smerenia? Smerenia este prima perioadă a postului. Conștientizarea păcatului nu poți să o faci doar prin formalism. Dacă vrem să facem milostenie trebuie mai întâi să îndepărtăm lăcomia. Nu poți să judeci limpede dacă nu înlături alcoolul sau alte vicii care nu îl lasă pe om să gândească limpede. Pe langă acestea, partea duhovnicească, cea care ne apropie mai mult de Dumnezeu este rugăciunea. În această perioadă sporim rugăciunile și slujbele în sfintele nostre biserici pentru a ne apropia și mai mult de Dumnezeu.


Să mergem la casele noastre și să fim conștienți că de mâine începe Postul. Cei care până acum nu ați postit, haideți să încercăm să postim măcar o zi, două sau chiar mai multe. În perioada aceasta trebuie să ne dezintoxicăm, de aceea avem nevoie și de hrană mai puțină. Poate ni se pare cam mult 7 săptămâni. Trebuie ca de la început să pornim cu aceste gânduri: în prima săptămână postesc pentru mine, pentru păcatele mele, pentru sănătatea mea și pentru împăcarea mea cu Dumnezeu. În a doua săptămână postiți pentru familia dumneavoastră: pentru copii, pentru soț, soție, pentru cei apropiați. În a treia săptămână postiți pentru părinți, pentru cei care mai trăiesc sau pentru cei care au plecat din lumea aceasta. Apoi, o săptămână postiți pentru cei bolnavi. Vizitați-i în această perioadă. Sunt pline spitalele de oameni care nu au cine să le dea măcar o cană de apă, să le schimbe un scutec sau să îi spele. În cele din urmă, postiți o săptămână pentru societatea aceasta și pentru bunul mers al țării, căci din păcate uitați unde suntem și încotro se îndreaptă țara aceasta.

Dacă moșii și strămoșii noștri s-ar ridica din pământ și ar vedea cum postim noi astăzi... Aduceți-vă aminte, cei care sunteți mai învârstă, cum se spălau oalele cu leșie pentru a elimina orice urmă de grăsime, deși pe vremea aceea nu era foarte multă. Se rugau când se puneau la masă, spuneau rugăciuni cu copiii înainte de culcare și nu lipseau de la biserica. Astăzi, priviți în jur. Cat de goale sunt bisericile peste tot în lume. Purtați discuții cu liceenii, cu elevii din școala generală și vedeți ce informații vă dau ei despre Dumnezeu: Cine este Acesta? Nu a fost de ajuns că până acum ați fost îndoctrinați greșit? Lăsați-ne-n pace cu Dumnezeu!


Ce se întâmplă? Urmează generații de monștrii. Să ferească Dumnezeu, dar în momentul în care generațiile care urmează nu îl au pe Dumnezeu este și responsabilitatea noastră. Avem și noi o vină deoarece nu i-am dus la biserică. I-am lăsat să petreacă în cluburi și Duminica dimineața să doarmă acasă deoarece sunt obosiți. Acestea sunt următoarele generații pentru noi din păcate. Dacă în alte țări din biserici s-au făcut pub-uri și restaurante, șă știți că dacă se continuă așa și la noi o să apară în scurt timp. Vorba poetului: „Se duc bătrânii și tinerii nu mai vin”.

Dumnezeu să binecuvnteze începutul Postului. Să ne aducă înțelepciune, iar jertfa, sacrificiul nostru să fie primit de El și răsplătit cu sănătate, cu bucurie și cu întâlnirea nostră cu Dumnezeu. Amin!

24.02.2019 Duminica a 34-a după Rusalii (a Întoarcerii Fiului risipitor)

Astăzi, 24.02.2019, Biserica Ortodoxă Română sărbătorește Întâia și a doua aflare a capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul. Tot în această Duminică, a 34-a după Rusalii, ne este prezentată Pilda întoarcerii Fiului risipitor, rostită de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos. La biserica noastră, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop și Preacucernicul Părinte Petru Brisc. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de către Preacucernicul Părinte Petru Brisc.


Evanghelia Zilei (Luca 15, 11-32)

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărțit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea trăind în desfrânări. Și, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea și el a început să ducă lipsă. Și, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei țări și acesta l-a trimis la țarinile sale să pască porcii. Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-și în sine, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi. Și, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; apoi, aducând vițelul cel îngrășat, înjunghiați-l ca, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la țarină. Când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit și tatăl tău a înjunghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos. Și el s-a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat pierdut era și s-a aflat.




Fiecare pagină a Sintei Scripturi este emoționantă în felul ei, dar dintre toate paginile acesteia, potrivit exegeților și a experienței fiecăruia, Pilda Întoarcerii Fiului risipitor face ca în adâncul inimii noastre să se trezească emoție sfântă. Este cea mai lungă pildă spusă de Mântuitorul Iisus Hristos, și exegeții biblici au ajuns la o concluzie: dacă prin absurd s-ar pierde Noul Testament dar ar rămâne din el Pilda Fiului risipitor, am putea pe baza acestei pilde să descoperim toate atributele sau însușirile lui Dumnezeu. Pilda Întoarcerii Fiului risipitor, deși o auzim în fiecare an în biserici, deși Hristos ne-o rostește continuu, parcă și noi continuu ne regăsim în ea și continuu găsim noi explicații și meditații pe marginea acesteia. Bogăția învățăturilor ce se desprind din această pildă este mare. Tocmai de aceea, unii i-au dat alte titluri acestei pilde, precum: „Pilda celor doi fii, Pilda tatălui primitor, Pilda tatălui care nu avea niciun fiu” și multe alte titluri care ne arată bogăția învățăturilor ce se desprind din această pildă.

Intriga ei este simplă și foarte cunoscută. Un tată care avea doi fii se vede la un moment dat cu fiul cel mai mic în față care îi cere partea de avere. Tatăl o împarte, îi dă averea fiului celui mic, iar acesta pleacă într-o țară îndepărtată și cheltuie în desfătări ceea ce a primit. Ajunge la o culme a sărăciei și a mizeriei, moment în care se gândește să se întoarcă în casa tatălui său, însă nu ca un fiu, ci ca slugă. Știm că tatăl nu doar că îl primește, ci îl așteaptă, pentru că de departe văzându-l îi aleargă în întâmpinare, îi cade pe grumaz, îl sărută, îi dă inel în mână, îi dă haine, pune încălțăminte în picioarele sale și face un ospăț. Acesta este tabloul cel mai complex și mai mare a pildei de astăzi.

Urmează cealaltă parte în care fiul cel mare, cel ascultător, vine de la ascultarea sa și nu se poate bucura de întoarcerea fratelui său. Pentru a vedea exact aceste lucruri m-am gândit ca astăzi să medităm împreună asupra aspectului cel mai pregnant care reiese din această pildă. O numim noi Pilda Întoarcerii Fiului risipitor, dar credem că personajul principal al acestei pilde este tatăl, el simbolizându-l pe Dumnezeu, Tatăl nostru Cel ceresc, pe Dumnezeu care este un Tatăl iubitor, care își regăsește omenirea uneori în starea fiului risipitor, alteori în starea fiului mai mare. Este foarte important să înțelegem că acestă pildă ne vorbește despre iubirea Tatălui ceresc. Tatăl își aștepta copilul, deoarece ne spune Sfântul Evanghelist c㠄Încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat” ceea ce înseamnă că tatăl îl aștepta pe acest fiu să se întoarcă încă din momentul plecării de acasă. Un aspect important despre modul în care Dumnezeu ne așteaptă continuu. El așteaptă întoarcerea nostră spre El, chiar din momentul în care noi îi întoarcem spatele prin păcat. De atunci El este întru așteptare, și trăiește și El cu noi agonia exilului în care ajungem din punct de vedere duhovnicesc prin păcat. De aceea spunea la un moment dat Pascal c㠄Hristos trăiește întru agonie până la sfârșitul veacurilor, iar agonia Lui este aceasta: că trăiește împreună cu noi acea durere a despărțirii de Dumnezeu.”

Apoi, tatăl îl primește pe fiul care se întoarce cu multă iubire și ne dăm seama de acest lucru deoarece aleargă în întâmpinarea lui, îl îmbrățișează și îl sărută. La un moment dat, un american și-a imaginat o scrisoare fictivă pe care fiul cel risipitor i-ar lăsa-o tatălui după ce l-a primit în casa sa. În această scrisoare, autorul ne spune următoarele: „Tată, ceea ce m-a impresionat nu a fost nici că mi-ai dat inel, nici că ai tăiat vițelul cel gras, nici că mi-ai dat haină, ci faptul că te-am văzut alergând spre mine.” Această imagine a tatălui, deci a lui Dumnezeu Tatăl care aleargă spre fiul cel risipitor, este singura imagine din Noul Testament în care ni se spune că Dumnezeu aleargă spre cineva. După aceea, tatăl mai face un gest al iubirii: îl îmbrățișează. Părintele Dumitru Stăniloae spune c㠄Cel mai frumos discurs despre iubire este îmbrățișarea”. De aceea, tatăl își îmbrățișează fiul pentru că îl iubește, iar apoi, sărutul este prin excelență simbolul dragostei. Doar Iuda a schimbat simbolul dragostei sau l-a folosit ca mijloc al trădării, sărutându-L pe Hristos atunci când L-a dat pe mâna căpeteniilor.

Așadar, avem de-a face cu un Tată iubitor. Acesta este Dumnezeu nostru Care așteaptă să ne întoarcem spre El de la primul pas pe care îl facem din fața Lui spre păcat. Este foarte important încă un amănunt din care vedem că tatăl îl aștepta pe fiul său, pentru că le spune slugilor: „Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați”, adică haina pe care a lepădat-o atunci când a plecat din casa părintească. Ne imaginăm că tatăl a luat acea haină și a păzit-o ca pe un tezaur și probabil s-a uitat la ea zilnic, știind că aceea este haina fiului său. De aceea, acum când se întarce își trimite slugile să îi aducă acea haină pentru a arăta că îl primește în mod total în această demnitate de fiu. Asta face și dorește Dumnezeu să realizeze cu fiecare dintre noi: o comuniune a dragostei, pentru că fiecare întoarcere înspre Dumnezeu se transformă într-o întâlnire cu El. Fiul cel mic nu a apucat să se întoarcă în casa părintească, ci s-a întâlnit cu tatăl său pe drum, iar atunci când te întâlnești cu Dumnezeu se produce o înviere. Asta ne-a spus pilda de astăzi: „Căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat”. Deci atunci când ne întoarcem spre Dumnezeu, El vine spre noi și se produce o înviere duhovnicească. Fără această întâlnire cu Tatăl nostru Cel ceresc nu putem spune că suntem vii. Să rețim deci că atunci când ne întoarcem spre Dumnezeu, de fapt Dumnezeu vine să se întâlnească cu noi pentru a ne învia din păcatele nostre, din amorțirea noastră sufletească.

Vedem apoi în celălalt tablou reacția fiului mai mare. Dacă ar fi să gândim strict rațional și omenesc, această reacție ar fi justificată. Poate și noi în diferite momente am avut această experiență: ne-am simțit nedreptățiți. De ce a avut tatăl această iubire atât de primitoare față de fiul cel mic, în comparație cu reproșul fiului celui mare: „Mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat”. Observăm că nu există nicio urmă de dragoste și compasiune. Pentru el tatăl nu mai era tată, și fratele nu mai era frate. Nu îl numește pe tatăl său tată, iar pe fratele său îl numește „acest fiu al tău”. El nu a înțeles că toate erau ale lui, așa cum i-a spus de fapt tatăl său, adică nu avea cum tatăl să folosească ceva, din ceva ce el deținea. Totul era la dispoziția lui, însă el nu a avut niciodată dorința aceasta. El era moștenitorul. El care avea totul a fost foarte invidios pe fratele său care a primit foarte puțin în comparație cu ce avea el. Aceasta este invidia la forma cea mai înaltă: tu care ai totul să fii invidios pe un om care primește foarte puțin. Din păcate întâlnim această formă a invidiei și în zilele noastre.

Dacă ar fi să ne rezumăm la această pildă din perspectiva Tatălui care este Dumnezeu, vedem că acest tată iubitor merge în întâmpinare și spre fiul cel mare. Nu vrea să îi intre în casă, ci merge la poartă ca să îl întâmpine. Nu știm ce s-a întâmplat în urma dialogului. Relatarea biblică se oprește aici. Noi mergând pe firul imaginației și a speranței, credem că și fiul cel mare până la urmă a răspuns iubirii tatălui și a participat la ospățul lui.

În concluzie, pentru a ne întâlni cu acest Dumnezeu iubitor ce trebuie să facem? Ne spune Sfânta Scriptură în cartea Profetului Maleahi: „Întoarceți-vă spre Mine, spune Domnul Dumnezeu, și Eu mă voi întoarce spre voi”. Trebuie să schimbi acel curs al vieții. Atunci când vezi că mergi înspre rău să te întorci spre Dumnezeu, iar Dumnezeu vine în întâmpinarea ta, se întâlnește cu tine, îți ține acel discurs al dragostei prin îmbrățișările Sale, așa cum cântăm în această perioadă: „Brațele părintești sârguiește a mi le deschide mie”. Dumnezeu își deschide brațele părintești și te restabilește în demnitatea de fiu al Său, oricât de căzut ai fi. Acesta este mesajul plin de speranță al iubirii.


Când vine Dumnezeu în întâmpinarea noastră? Se spune că un prinț voia să ajungă în casa tatălui său și trebuia să traverseze un deșert. Îi trimite vorbă tatălui spunând că nu crede că va putea traversa deșertul, iar tatăl îi răspunde așa: „Vino cât te țin puterile și de acolo voi veni eu și te voi ridica”. Atât trebuie să venim spre Dumnezeu: cât ne țin puterile. Nu ridică Dumnezeu o ștafetă universală pentru toți, ci o lasă la îndemâna fiecăruia. Este foarte imporatant doar să fim pe drumul către casă, pentru ca Dumnezeu să ne vadă.


În încheiere, cred că ar fi potrivite cuvintele Părintelui Arsenie Papacioc, acestea având un mesaj foarte optimist și plin de exuberanță pentru toți creștinii: „În fiecare dimineață să vă treziți fericiți din patul vostru, pentru că aveți un Dumnezeu”. Adaptând la Pilda Întoarcerii Fiului risipitor, în fiecare dimineață și în fiecare zi să fim fericiți, pentru că avem un Tată ceresc atât de iubitor a Cărui fie Slava în vecii vecilor. Amin!

17.02.2019 Duminica a 33-a după Rusalii (a Vameșului și a Fariseului)

Astăzi, 17.02.2019, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Mare Mc. Teodor Tiron, a Sf. Mariamna și a Sf. Împărați Marcian și Pulheria. Tot în această Duminică, a 33-a după Rusalii, ne este prezentată Pilda Vameșului și a Fariseului. La biserica noastră, Sfânta Liturghie a fost oficiată de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop și Preacucernicul Părinte Petru Brisc. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de către Preacucernicul Părinte Petru Brisc, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop.




Evanghelia zilei (Luca 18, 10-14):

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu și celălalt vameș. Fariseul, stând drept, așa se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, preadesfrânați, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.”


Ne aflăm în Duminica a 33-a după Rusalii, aceasta fiind Duminica Vameșului și a Fariseului. Practic, cu această Duminică începe Perioada Triodului. Știm că anul bisericesc este împărțit în 3 mari perioade. Perioada Triodului este Perioada Prepascală, sau cea care ne pregătește pentru marea bucurie a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Prin Evanghelia și Slujbele sale ne face să conștientizăm că trebuie să ne apropiem de Dumnezeu, să conștientizăm starea de păcătoșenie și să căutăm modul de îndreptare. De aceea, prin Evangheliile care urmează, toate de la Evanghelistul Luca, vedem cum Biserica ne face să conștientizăm perioada Postului care urmează, perioadă de curăție și de îndreptare. Apoi este Perioada Penticostarului, perioada Pascală, iar apoi este Perioada Octoihului.

În Evanghelia de astăzi regăsim una dintre cele mai scurte pilde pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos le rostește, neavând decât 5 versete, însă este foarte frumoasă și pătrunzătoare. Evanghelistul Luca este singurul care ne vorbește despre această pildă, spunând că Evanghelia de astăzi este dată ca pildă pentru unii care se credeau drepți și îi disprețuiau pe ceilalți. „Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu și celălalt vameș”. Nimic greșit până aici, ba chiar foarte frumos, pentru că ce este mai frumos decât că la anumite perioade de timp să îți întâlnești Creatorul, să-I mulțumești, să-L preamărești și să îi ceri ajutorul pentru viața ta și pentru cei apropiați? Evanghelistul începe cu fariseul care se asează chiar în capăt, în frunte, și a început să se roage: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, preadesfrânați, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig.” Să știți că aceasta nu a fost o rugăciune, pentru că Dumnezeu ne cunoaște pe fiecare în parte și ne cunoaște faptele. A început bine rugăciunea prin primele trei cuvinte: „Dumnezeule, Îți mulțumesc.” Cred că dacă se oprea aici cu rugăciunea sa era bine-primită înaintea lui Dumnezeu. Am vorit și altă dată și actualizez informația: fariseii erau acea clasă socială bine văzută de popor și apreciată. Erau oameni foarte religioși, morali, drepți, însă erau fățarnici, falși. Ei nu se rugau în singurătate sau în intimitate, ci le făcea plăcere să se roage în public, în piețe, în temple, ca să-i vadă ceilalți oameni și așteptau preamărire de la ei. Atunci, ajuns la Templu Îi mulțumește lui Dumnezeu, dar pentru ce Îi mulțumește? Pentru: „Că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, preadesfrânați, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig.” Intervine momentul în care Iisus Hristos îi transmite prin glasul Evanghelistului Luca faptul că nu i-a fost primită rugăciunea. A început să îi judece pe ceilalți spunând: "Îți mulțumesc că nu sunt ca și acest vameș: păcătos și toate celelalte negative despre el." A intervenit judecata, bârfa, încercând să se înalțe pe sine în fața lui Dumnezeu și să-l coboare pe celălalt.

Celui de al doilea personaj care face parte din al doilea tablou, i-aș zice oarecum „dreptul păcătos”. Acesta este vameșul „Care departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Să știți că nu pentru scurta rugăciune el s-a întors mai îndreptățit la casa sa, ci petru faptul că și-a conștientizat păcatul. El știa cum este. Nu demult s-a vorbit de vameșul Zaheu. Vameșii erau acei preceptori financiari care strângeau taxele trimițându-le către Roma, dar neexistând o limită, strângea mai mult de la oameni și trimitea mai puțin la Imperiu. Așadar, erau nedrepți și cu oamenii, și cu statul, dar și cu Dumnezeu. Astfel, vameșul era un om necinstit, dar în necinstea sa, în starea sa de păcătoșenie, s-a concentrat în rugăciune în întâlnirea cu Dumnezeu. Nu l-a interesat de ceilalți oameni. Vameșul a mers la Templu pentru păcatele lui, a ajuns în fața lui Dumnezeu neinteresându-l de ceilalți din jur. Vedeți ce înseamnă pocăința și dorința de dreptate? În momentul în care omul a ajuns să conștientizeze starea sa de păcătoșenie și-a dorit să-L întâlnească pe Dumnezeu, fiind convins că Dumnezeu este singurul care îi poate da speranță, chiar dacă faptele lui l-ar trimite în iad. Pentru faptele sale, pentru starea sa, Psalmistul zice: „Din adâncuri am strigat către Tine Doamne, Doamne, auzi rugăciunea mea.” De ce a fost iertat? Ne spune Evanghelistul că mai îndreptățit s-a întors el primind îndurarea și îndreptarea de la Dumnezeu, pentru faptele sale. Dacă acesta în continuare și-a îndreptat faptele, a primit preaslăvirea lui Dumnezeu. Acest fariseu, chiar dacă după faptele sale analizate: plătea zeciuială,era drept, era cinstit, avea toate calitățile morale, dar pentru simplul fapt că pe aceste fapte nu le-a atribuit lui Dumnezeu ci și le-a atribuit lui, deși Dumnezeu era Cel care a lucrat prin el, a început să judece și să analizeze. Fapta, a pălit în fața judecății. Dumnezeu este Cel care judecă, nu noi oamenii. Fiecare om dă socoteală pentru faptele sale. Dumnezeu este Judecător, lui Iisus Hristos i se atribuie această calitate de Judecător, așa cum mărturisim în Simbolul de Credință: „Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții.”

Avem obiceiul să bârfim, să judecăm și să mințim în legătură cu alții. Acesta este un păcat mare care anulează multe fapte bune ale nostre. Concluzia Evangheliei ne-o dă Iisus Hristos: „Oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”. Cu alte cuvinte, înălțarea proprie îl duce în întuneric pe om, iar smerenia îl înalță pe om și îi dă aripi spre cer.

Mesajul Evangheliei este întrebarea pe care doresc să v-o adresez fiecăruia în parte: În care personaj din cele două ne regăsim fiecare? Să răspundem fiecare în cugetul, în conștiința și în rugăciunea noastră. Dacă ne regăsim în personajul fariseului, atunci este momentul să ne eliberăm de mândrie, să-L căutăm pe Dumnezeu și să revenim cu picioarele pe pământ, să ne gândim la noi și la faptele noastre.

Înainte de încheiere aș vrea să vă citesc un text cutremurător din Vechiul Testament, text care ne prezintă oarecum detaliat ceea ce am vorbit până acum, bazat pe Sfânta Evanghelie.

Cartea Profetului Daniel 4, 26-34:

"26.După douăsprezece luni, când regele Nabucodonosor se plimba în palatul regal din Babilon,
27.A prins a grăi zicând: "Oare nu este acesta Babilonul cel mare pe care l-am clădit eu întru tăria puterii mele și spre cinstea strălucirii mele, ca reședință regală?"
28.Pe când cuvântul era încă în gura regelui, un glas s-a coborât din cer: "Ție, rege Nabucodonosor, ți se spune: Regatul s-a luat de la tine.
29.Și dintre oameni vei fi izgonit, vei locui cu animalele câmpului și vei paște iarbă și vor trece șapte ani peste tine, până ce vei recunoaște că Cel Preaînalt are putere peste împărăția oamenilor și că o dă cui voiește!"
30.Îndată s-a împlinit cuvântul asupra lui Nabucodonosor, căci a fost alungat dintre oameni și a mâncat iarbă ca animalele și trupul lui era udat de rouă până când părul i-a crescut ca penele vulturilor și unghiile ca ghiarele păsărilor.
31.Și după trecerea acestui timp, eu Nabucodonosor, am ridicat ochii mei la cer și mintea mi-a venit din nou și am binecuvântat pe Cel Preaînalt și Celui veșnic viu i-am adus laudă și preamărire, că puterea Lui este putere veșnică, iar împărăția Lui din neam în neam.
32.Toți locuitorii pământului sunt socotiți ca o nimica și El face ce voiește cu oștirea cerească și cu locuitorii pământului și nimeni nu poate să-L împiedice la lucrul Lui și să-I zică: "Ce faci Tu?"
33.În același timp mi-a venit mintea la loc și, spre gloria regatului meu, mi-a venit iarăși măreția și strălucirea și sfetnicii mei și dregătorii cei mari m-au chemat și regatul mi-a fost dat în stăpânire, iar puterea mea a crescut și mai mult.
34.Acum, eu, Nabucodonosor, laud, înalț și preamăresc pe Împăratul cerului; toate faptele Lui sunt adevărate și căile Lui drepte, iar pe cei ce umblă mândri poate să-i smerească!"


Ne pregătim încet pentru Posul Mare. În aceste 4 săptămâni câte mai sunt să ne pregătim sufletește și trupește. Să ne facem ordine în viață. Gândul rău, ura adunată în suflete și în viața noastră nu fac decât să ne despartă de cei dragi și din păcate de Dumnezeu, iar fără Dumnezeu în zilele de astăzi am fi ca o pasăre migratoare sub cerul lin și liber, neavând protecție sau reazem unde să-ți pleci capul.

03.02. 2019 Duminica a 32-a după Rusalii (a lui Zaheu)

Astăzi, 03.02.2019, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. și Dreptului Simeon, primitorul de Dumnezeu și a Sf. Prorociță Ana. Tot în această Duminică, a 32-a după Rusalii, ne este prezentată întâlnirea dintre Mântuitorul Iisus Hristos și Zaheu vameșul. La biserica noastră, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop și Preacucernicul Părinte Petru Brisc. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de către Preacucernicul Părinte Petru Brisc.

Evanghelia Zilei (Luca 19, 1-10):

„În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon și, iată, un om bogat cu numele Zaheu, care era mai-mare peste vameși, căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulțime, pentru că era mic de statură. Și alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Și când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Și a coborât degrabă și L-a primit, bucurându-se. Și, văzând toți murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând înaintea Domnului, I-a zis: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Și a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut.”

Am intrat într-un fel liturgic și spiritual Duminica trecută în cetatea Ierihonului și iată că rămânem și în această Duminică tot în Ierihon, acolo unde Hristos pe de o parte dă lumină unui orb, iar astăzi am văzut că dă o nouă viață unui om care era într-un fel de orbire sufletească. Un om bogat și cu o funcție înaltă, mai-marele peste vameși. Era un om urât de cei din comunitatea sa pentru că vameșii aveau acel rol de a colecta taxele pentru Imperiul Roman. Așadar, erau văzuți ca un fel de trădători de neam și țară. Adeseori, ei asupreau poporul prin taxele mari pe care le puneau, de aceea ne aducem aminte că Ioan Botezătorul le recomandă vameșilor să nu ia mai mult decât li se cuvine. Acest vameș Zaheu avea o neliniște sufletească. Auzind de Hristos și de minunea pe care a făcut-o în Ierihon, în sufletul său s-a produs un dor, iar dorul lui era acela de a-l vedea pe Hristos, pe acest Învățător și Vindecător despre care unii spuneau că este chiar Mesia. Avea însă o mare problemă: era mic de statură. Mulțimea era multă și și-a dat seama că nu va putea să îl vadă pe Hristos, dar îi vine o idee: să meargă înainte și să se urce într-un pom, știind că pe acolo avea să treacă. Iată că mai-marele vameșilor nu se sfiește să se cațere într-un pom. Face un act de smerenie pentru a-și împlini dorul său sufletesc, acela de a-l vedea pe Hristos. Atunci când Hristos ajunge sub acel pom privește spre el și îi spune pe nume: "Zaheu, coboară-te și dă-te jos căci astăzi trebuie să rămân în casa ta". L-a primit cu bucurie mare. El, care nu îl cunoscuse până atunci pe Hristos, iată că Hristos îi spune pe nume. Deși se simțea un om păcătos, iată că intră în casa sa Învățătorul, Lumina lumii, pe care toată lumea îl urmărea. De accea, stând în fața Dumnului, I-a spus: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.”

Are loc o convertire spontană, despre care Evanghelistul Luca notează la începutul istorisirii că era nu doar mai-marele vameșilor, ci era și un om bogat. El renunță tocmai la ceea ce îl stăpânea în mod egoist. Își împarte jumătate din averea sa săracilor și dă de patru ori mai mult celor care au fost nedreptățiți de el, ceea ce într-un fel Legea nu prevedea. În Legea Vechiului Testament era această prescripție că daca ai nepreptățit pe cineva cu ceva trebuia să dai ceea ce ai nedreptățit plus a cincea parte din suma respectivă. Exista această prescripție să întorci împătrit doar în momentul în care nu îți recunoșteai vinovăția și erai aflat vinovat, adică în urma unei judecăți. Vameșul Zaheu deși nu trebuia să întoarcă atât de mult, face un act de bunătate pentru faptul că în fața sa era Hristos, Mântuitorul lumii. Acest episod al convertirii vameșului Zaheu nu este unul întâmplător și Sfântul Evanghelist Luca nu îl relatează întâmplător, pentru că finalul relatării cuprinde aceste cuvinte: „Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cei păcătoși”. Cu alte cuvinte, vameșul Zaheu este mai mult decât un personaj singular în istoria Noului Testament, este un model de pocăință și este un model prin care Hristos scoate în evidență modul În care procedează El cu noi.

Iubiților,
Zaheu face niște pași foarte importanți deoarece dorește să îl vadă pe Hristos. Este foarte important să îl cunoști pe Dumnezeu. Acesta este primul pas. El dorea mai mult, dorea să îi vadă chipul, să aibă o relație cu acest Hristos pentru ca astfel să își găsească o liniște sufletească pe care nu o găsea în bogățiile sale. Dorința sa nu rămâne la stadiul teoretic, ci face anumite fapte: aleargă, se urcă într-un copac, ceea ce înseamna că dacă vrei să îl cunoști pe Dumnezeu trebuie să faci acele fapte care să te pună față în față cu el.

Este foarte important momentul în care Zaheu stă față în față cu Hristos în casa lui, iar Hristos nu îi spune nimic, nu îl ceartă, ci Sfânta Scriptură ne dă de înțeles că Hristos face un singur lucru: îl privește. Ni se spune că Zaheu îl privește pe Hristos în ochi și se convertește, ceea ce înseamnă că acest lucru pe care l-a realizat Hristos cu acest vameș îl poate realiza și cu noi. Hristos l-a privit cu iubirea Sa jertfelinică , iar atunci când ești față în față cu Dumnezeu și simți această iubire îți dai seama cât de păcătos ești, că ai făcut multe rele și Cel ce stă în fața ta este bunătatea desăvârțită și trebuie să faci ceva. Zaheu a privit spre Hristos ca într-o oglindă și a văzut multă bunătate, dragoste, încât și-a dat seama că este pe drumul cel rău și trebuie să facă ceva.

Această privire Hristos o arată spre fiecare. Hristos pe toți ne privește cu acel drag pe care l-a avut când l-a privit pe Zaheu, iar Evanghelistul notează că atunci când a ajuns sub acel pom unde era urcat Zaheu, Hristos a privit în sus. Este singurul loc din Noul Testament unde ni se spune că Hristos privește de jos în sus pe cineva. Mai sunt și alte momente de smerenie extraordinare ale lui Hristos, cum ar fi spălarea picioarelor Apostolilor la Cina cea de Taină, dar aici se folosește această expresie „de a privi de jos în sus”. Hristos nu l-a privit niciodată cu superioritate pe acest păcătos, ceea ce înseamnă că nici pe noi Hristos nu ne privește cu superioritate, ci cu dragoste. Indiferent de starea noastră, El așteaptă acea întoarcere care niciodată nu vine pe un fond de ceartă din partea lui Dumnezeu, ci vine în urma privirii Sale. Așa lucrează înțelepciunea lui Dumnezeu, altfel decât înțelepciunea umană.

Cineva și-a pus întrebarea: „Cum suntem noi în ochii lui Dumnezeu? Cum ne vede Dumnezeu pe noi?” În mintea lui și-a spus așa: „Mă voi urca pe o clădire foarte înaltă și de acolo voi privi oamenii”. De acolo, bineînțeles că a văzut toate lucrurile foarte mici și a spus: „Așa ne vede Dumnezeu, ne vede ca fiind neînsemnați”. Acest om s-a suit în locul greșit. Pentru a vedea cum arătăm noi și cum ne vede Dumnezeu pe noi, cum suntem noi în ochii Lui, trebuie să ne urcăm pe o altă înalțime, anume pe Golgota. Acolo vedem cum de fapt ne vede Dumnezeu pe noi, și ne spune Sfânta Scriptură că „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul-Născut al Său l-a dat, ca tot cel ce crede Întrânsul să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. De pe Golgota vedem cum suntem noi în ochii lui Dumnezeu, cât ne prețuiește, și de sub acest pom al lui Zaheu vedem cu cât drag ne privește Hristos și vrea să rămână în casa noastră ca să o mântuiască, să ne aducă bucurie, pentru că și noi suntem fii ai lui Dumnezeu.

De aceea aș încheia cu cuvintele Sfântului Ioan Iacob Hozevitul de la Sfânta Mănăstire Neamț care în niște versuri puține ne prezintă glasul lui Hristos spre noi, așa cum l-a prezentat Hristos printr-o privire în casa lui Zaheu. El ne spune așa:

„Negura păcatelor cuprinzându-ți viața ta,
Eu sunt soare neapus
Vino în lumina Mea.”

Deși noi trăim în negura păcatelor, Hristos este Soarele nostru care nu apune niciodată și ne cheamă să venim și să ajungem în lumina Lui, așa cum a ajuns și Zaheu. Atunci, credem că într-adevăr vom simți acea dragoste a lui Dumnezeu pe care sperăm să o trăim și în Împărăția Luminii Sale, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

27.01.2019 Duminica a 31-a după Rusalii (Vindecarea orbului din Ierihon)

Astăzi, 27.01.2019, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Marciana împărăteasa și prăznuiește Aducerea moaștelor Sf. Ier. Ioan Gură de Aur. Tot în această Duminică, a 31-a după Rusalii, ne este prezentată vindecarea de către Mântuitorul a orbului din Ierihon. La biserica noastră, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Petru Brisc, Preacucernicul Părinte Cristian Porumb și Preacucernicul Părinte Diacon Chiriarhal Ioan-Nicușor Pop.
În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de către Preacucernicul Părinte Cristian Porumb, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop.


Evanghelia Zilei (Luca 18, 35-43):

"În vremea aceea, pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb ședea lângă drum, cerșind. Și, auzind el mulțimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Și i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Atunci el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Și cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, miluiește-mă! Deci, oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; și apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voiești să-ți fac? Iar el a spus: Doamne, să văd! Și Iisus i-a zis: Vezi! Credința ta te-a mântuit. Și îndată a văzut și mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Iar tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu."


Mântuitorul nostru Iisus Hristos intră astăzi pentru ultima dată în Ierihon. El se îndrepta spre Ierusalim înainte de Patima Sa cea de bună voie, pentru a ridica din nou neamul omenesc la treapta de „fii duhovnicești” ai Dumnezeului nostru. Cu siguranță știa că se apropie de Ierusalim și de tot ceea ce urma să se întâmple. Ierihonul era un loc prielnic pentru cerșetori, pentru că avea un statut de comerț foarte important. Astfel, la intrare în Ierihon Mântuitorul este întâmpinat de un orb, ne spune Sfântul Evanghelist Luca alături de ceilalți evangheliști sinoptici. De fapt, intrarea în Ierihon a Mântuitorului are două puncte importante: vindecarea acestui orb de astăzi și convertirea vameșului Zaheu.

Acel orb din naștere auzind că se apropie Hristos, a început să strige: „Iisus Fiul lui David, fie-ți milă de mine”. El nu putea să aproximeze distanța la care se afla de Hristos și de aceea striga tot mai puternic: „Iisus, Fiul lui David, fie-ți milă de mine”. Nu știm exact ce credință a avut acest om în momentul de față, nu știm exact cum a ajuns el să ii acorde lui Iisus acest titlu mesianic de „Fiu al lui David”. Daca am fost atenți în Duminica dinainte de Crăciun am văzut exact genealogia Domnului Iisus Hristos, însă în vremea aceea, cei care îl numeau pe Hristos Fiu al lui David erau cei care repectau și aprobau demnitatea de Cel mult așteptat, de Iisus Mesia Profetul, Răscumpărătorul și Cel care îi împăca pe oameni cu Dumnezeu. Prin strigătul lui, recunoaște că Hristos este Mesia și Cel mult așteptat, fiind sigur că este ultima lui speranță să se vindece și să trăiască precum un om normal.

Vă rog să închideți ochii și să încercați să faceți ceva cu ochii închiși. Nu putem face nimic; ne împiedicăm din start. Nu putem vedea un pericol iminent. Deci nesiguranță și neputință, acestea sunt cuvintele care îl caracterizează pe un om orb. Hristos văzând acest orb s-a apropiat de el și l-a întrebat: „Ce vrei să-ți fac?” Iar el a răspuns: „Doamne, vreau să văd”. Hristos a cunoscut credința lui puternică si spune:” Vezi!” și continuă Evanghelistul Luca: „Iar în clipa aceea i s-au deschis ochii și a văzut”, iar după ce a deschis ochii ne spune Evanghelistul că: „A urmat Lui”. Iată încă o minune, iar efectul minunii a fost: „Și l-a slăvit pe Dumnezeu”. Deci îndată a văzut, i-a urmat lui Hristos în clipa aceea, iar efectul minunii este faptul că a început să îl slăvească pe Dumnezeu.

Iubiți credincioși,

Acest orb i-a cerut lui Hristos să vadă, exact ca în momentul Creației când Hristos a zis: „Să fie lumină!” și a fost lumină. Orbul, în momentul în care a început să vadă nu a văzut doar lumina acestei lumi, ci l-a văzut în față pe Creatorul luminii, pe Dumnezeu, și a început să Îl slăvească.
Cu toții cunoaștem orbirea fizică, dar să știți că există și o orbire spirituală în care omul vede, precum spune Psalmistul în capitolul 18,1: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor Lui o vestește tăria”. Toată frumusețea acestei lumi se vede din momentul creației, dar ce poate fi mai frumos pentru un om decât să vadă frumusețea acestei lumi: munții, plantele, semenii, iar prin om, care este Chipul și asemănarea lui Dumnezeu, să îl vadă pe Dumnezeu. Orbirea sufletească duce la moarte sufletească, de aceea, acest om în momentul în care a început să vadă l-a slăvit pe Dumnezeu. Chiar dacă nu a văzut fizic, pe Hristos l-a văzut cu ochii sufletului prin credința și rugăciunea sa, care sunt cele două aripi care ne înalță spre Dumnezeu.

Am ales câteva lucruri importante despre aceste lucruri, date de anumiți oameni care au fost mai mult gânditori ai acestei lumi și nu teologi, dar care în căutarea lor din acestă lume, în înțelesul lor limitat, au înțeles că exită ceva dincolo de întunericul acestei vieți.

Aș începe cu Emil Racoviță al nostru, care făcând o cercetare într-o peșteră foarte întunecoasă a început să strige: „Urăsc întunericul!” Nu a suportat să nu vadă, să nu găsească, să nu simtă și mai ales să nu îl aibe pe Dumnezeu acolo alături de el.

Einstein, spunea așa: „Să știi că există cu adevărat ceva de nepătruns pentru noi, care se manifestă ca o înțelepciune supremă și ca o frumusețe neasemuită, pe care mijloacele noastre modeste le pot percepe numai în cele mai primitive forme; această cunoaștere, acest sentiment se află în centrul adevăratei religiozități. În acest sens aparțin categoriei oamenilor profund religioși.”

Un astronom de mare notorietate, Carl Sagan, scrie atât de frumos: „Când te confrunți cu asemenea mistere profunde, adică credința și existența lui Dumnezeu, cred că este înțelept să simți o anume smerenie.”

Kant spunea: „Nimic nu mă minunează mai mult, decât cerul înstelat de deasupra mea și legea morală din mine.” Legea morală este sufletul pe care Dumnezeu l-a pus în noi, prin care conștientizăm de exitența binelui și a răului, iar binele este de la Dumnezeu.

Pascal spunea: „Inima are rațiuni, despre care rațiunea nu știe nimic.” Pe lângă această rațiune fizică, există și o rațiune spirituală prin care noi îl întâlnim și îl găsim pe Dumnezeu în viața și în sufletul nostru.

Astăzi, Iisus Hristos intră din nou în cetatea Ierihonului, în cetatea vieții noastre și nu știm care dintre noi suntem orbi sufletește sau duhovnicește. Rolul și misiunea Bisericii este să ne atenționeze că Hristos intră astăzi în viața și în sufletul nostru. Să strigăm asemenea orbului din Evanghelie: „Doamne, vreau să văd!” Atunci, noi toți putem să primim această binecuvântare de la Dumnezeu ca să vedem fapta bună, smerenia, rugăciunea și gândul curat pe care Dumnezeu îl cere de la noi oamenii și prin care noi ne împăcăm cu Dumnezeu și continuăm drumul pe calea mântuirii urcând spre Ierusalimul cel veșnic. Amin!

20.01.2019 Duminica a 29-a după Rusalii (Vindecarea celor 10 leproși)

Astăzi, 20.01.2019, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Cuv. Eftimie cel Mare, a Sf. Mc. In, Pin și Rin și a Sf. Mc. Vas și Eusebiu. Tot în această Duminică, a 29-a după Rusalii, ne este prezentată vindecarea de către Mântuitorul a celor 10 leproși. La biserica noastră, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de către Preacucernicul Părinte Petru Brisc și Preacucernicul Părinte Cristian Porumb. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de către Părintele Petru Brisc, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de către Părintele Cristian Porumb.

Evanghelia zilei (Luca 17, 12-19):
„În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbați leproși, care au stat departe și care au ridicat glasul, zicând: Iisuse, Învățătorule, miluiește-ne! Și, văzându-i, El le-a zis: Duceți-vă și vă arătați preoților. Dar, pe când ei se duceau, s-au curățit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Și a căzut cu fața la pământ la picioarele lui Iisus, mulțumindu-I. Iar acela era samarinean. Și răspunzând, Iisus a zis: Oare nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Și i-a zis: Ridică-te și du-te! Credința ta te-a mântuit!”


Evanghelia Duminicii a 29-a după Rusalii ne oferă spre meditație vindecarea de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos a celor 10 leproși. Mântuitorul se afla în ultima Sa călătorie spre cetatea sfântă a Ierusalimului, fiind împreună cu ucenicii Săi undeva la granița dintre Iudeea și Samaria. Acolo este întâmpinat de un grup de 10 leproși care îi spune: „Iisuse, Învățătorule, miluiește-ne!”

Aceștia, din cauza leprei, erau nevoiți sa traiască într-un loc izolat. Erau excluși din comunitate deoarece lepra este o boală contagioasă. Dacă din întâmplare cineva se apropia de leproși, cei bolnavi aveau datoria să strige: "necurat, necurat", ca cel sănătos să se îndepărteze de ei. Însă, în momentul în care Hristos se apropie de ei, aceștia au alt strigăt: "Iisuse, Învățătorule, fie-Ți milă de noi!"


Mântuitorul nu le oferă vindecarea pe loc, ci îi trimite la preoți. Nu-i vindecă pe loc pentru că dorește să respecte o poruncă a Legii Vechi, care prevedea că preotul este în măsură să declare dacă cineva este bolnav sau vindecat de lepră (Lev. cap. 13). Pe de altă parte dorea să le verifice credința, căci nu le spune acestora că s-au vindecat sau că se vor vindeca. Dar cel mai important argument pentru care Hristos nu-i vindecă imediat, este acela de a le descoperi preoților care nu-L iubeau și că El este Fiul lui Dumnezeu, că El are putere să vindece orice boală.

Faptul că leproșii nu întreabă nimic, denotă că s-au încrezut în cuvântul Mântuitorului. Din acest motiv, aflăm din Evanghelie că în timp ce se îndreptau către preoți, se vindecă. Din cei zece, numai unul se întoarce la Hristos pentru a-I mulțumi, iar acesta era samarinean, deci de un alt neam față de iudei. Interesant este faptul că iudeii și samarinenii se dușmăneau între ei, însă în boală ei stăteau împreună, comunicau și se înțelegeau. Dar nu doar asupra leprei din vechime trebuie să ne oprim noi cei de astăzi, ci și asupra păcatelor din cauza cărora ne separăm sau îi dăm uitării pe semeni. Dacă cei bolnavi de lepră aveau conștiința bolii și cereau ca ceilalți să nu se apropie de ei, astăzi, mulți dintre noi nu-și mai văd păcatele și îi cheamă și pe ceilalți să devină părtași la ele.

Dacă mulți dintre noi, cei bolnavi de lepra sufletească, am avea ocazia de a ne întâlni cu Hristos așa cum s-au întâlnit cei zece, oare L-am recunoaște pe Hristos ca având putere să ne vindece? Mă tem că din cauza necredinței, am crede că este un simplu om, iar dacă ni s-ar arăta în chip minunat că este Fiul lui Dumnezeu, nu I-am cere milă, vindecare, așa cum au făcut cei din vechime. L-am lua la întrebări: de ce suferim, cât mai are de gând să ne țină într-o astfel de stare și altele. I-am atrage atenția că nu-I pasă de noi, iar dacă ne-ar spune că trebuie să ne arătăm preoților, oare am merge cu credința cu care au mers cei zece?

Însăși viața nostră este un dar al milostivirii și al bunătății lui Dumnezeu, iar dacă nu i-am mulțumit pentru aceasta până acum, să o facem. Să le mulțumim semenilor și tuturor celor care ne-au format și ne-au ajutat să ajungem în viața noastră buni creștini. Amin!

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20




Groupromo Publicitate - Realizare pagini web ,imagine ,publicitate si promovare online www.groupromo.ro